Modern şi postmodern în spaţiul clujean (III)
Trei hoteluri
Fiecare deceniu al perioadei 1960 - 1990 e caracterizat de construirea câte unui hotel emblematic: hotelul Napoca – pentru deceniul 7, hotelul Belvedere – pentru deceniul 8 şi hotelul Victoria – pentru deceniul 9. Cu arhitecturi ambiţioase şi bugete pe măsură (pentru acele vremuri), ocupând situri excepţionale, ele au intrat în prezent într-un anonimat care nu poate fi explicat doar prin ieşirea programului hotelier din prim-planul dotărilor urbane, aşa cum se afla el în epoca comunistă. Primele două sunt inconsistente şi inadecvate urbanistic (în grade diferite) şi nu reuşesc să susţină valoarea şi generozitatea amplasamentelor de care dispun, iar al treilea este afectat de căderea rapidă în desuetudine a postmodernismului neo-sezession, pe care-l etalează cu exuberanţă.
Hotelul Napoca, cu o arhitectură interesantă, pare stingher şi subdimensionat în contextul deschiderii vizuale rarisime în economia spaţiului clujean, de care beneficiază. Este unica piesă urbană majoră într-o piaţă, din păcate, nestructurată plurifuncţional, care în loc să fie un vestibul urban de anunţare a cartierului Grigorescu / Donath şi o atractivă alveolă a promenadei urbane de pe malul Someşului, rămâne doar o intersecţie carosabilă confuză. Piaţa este dominată abuziv de parcarea hotelului, care a confiscat ilicit domeniul public. De altfel, această parcare este într-atât de importantă (mai nou are şi gard!), încât tinde să îşi subordoneze şi grupul statuar „Horia, Cloşca şi Crişan” de lângă – monument de for public, fără for public - şi care pare să devină totemul său de semnalizare.
Hotelul Belvedere, deşi oarecum adoptat ca siluetă urbană – efect inevitabil al rutinei de peste 35 de ani a prezenţei imaginii sale -, în opinia mea, a compromis cel mai special şi mai privilegiat teren al Clujului. Reuşit ca plastică arhitecturală, cu detalii stâpânite, dar lipsit de originalitate şi discutabil din punct de vedere al volumetriei, este în mod evident mult prea extins ca arie la sol, cu parterul supraevazat şi cu două faţade lăturalnice „de serviciu” care descalifică terenul limitrof extrem de preţios. Mai mult, amenajările exterioare inabile şi excesive anulează în plus posibilitatea amplasării şi a altor funcţiuni urbane. A mai încăput, din păcate!, după 1990, un monument de lume a treia proaspăt creştinată. Hotelul, care a exagerat la maxim importanţa propriei vizibilităţi (dinspre oraş) şi a panoramărilor din propriile spaţii (înspre oraş), şi-a pierdut acuma puterea de atracţie a interesului public, dar domină, prin poziţionare, gabarit şi funcţionalitate exclusivă colina Cetăţuii, în loc să o pună în valoare.
De remarcat este faptul că exemplul postmodernist al anilor '80 (Hotel Victoria) este singurul bine conformat urbanistic şi care nu prejudiciază relaţiile contextuale, desigur, în condiţiile parcelarului de intramuros, constrângător şi predeterminant. Arhitectura, deşi prea căutată, nu este nici ea în dezacord cu ambianţa centrală. Tratarea atât de specială a colţului – nespecifică Clujului şi nejustificată de intersecţia bulevardului cu o stradă secundară – este exagerată.
Patru fatalităţi tabuizate ale prezentului (moştenite dinainte de 1990)
În opinia mea, printre cele mai defectuoase moşteniri transmise din perioada comunistă se numără păstrarea şi concentrarea unor funcţiuni publice - intruse şi dispensabile - în centrul oraşului sau în zone de influenţă directă şi nefastă asupra acestuia. Culmea, ele sunt socotite inamovibile şi subiecte tabu, iar solicitarea îndepărtării lor un atentat la buna tradiţie şi continuitate. Ne comportăm precum locatarul care suferă de disconfortul pricinuit de mobila înghesuită în mijlocul casei, dar nu întreprinde nimic, pe motiv că aşa a fost de când se ştie el. Şi nu doar că nu degajează şi rearanjează locuinţa, dar chiar amplifică piesele care-l stânjenesc, în acelaşi loc.
Să le luăm pe rând.
1. Poziţia aeroportului obligă o bună parte a oraşului, inclusă în conul său de aterizare – cu servituţile şi riscurile ce decurg de-aici -, să trăiască (periculos) senzaţii tari. Pe cale de consecinţă, aeroportul nu se mută: se extinde – exhibând fălos o arhitectură anostă, de hală industrială submediocră -, devine tot mai internaţional şi mai frecventat de avioane tot mai mari, mai razant plonjante şi mai zgomotoase.
2. O garnizoană militară dispune de un generos imobil cu teren ultracentral, simţindu-se, probabil, mai în siguranţă în vecinătatea imediată a Teatrului Naţional, decât în vreun campus izolat unde, e omeneşte, uneori te poate apuca frica. Şi atunci, de ce să luăm noi exemplul Aradului sau Alba Iuliei, care au scos recent armata din oraş redestinând interesului cultural clădirile respective, mai bine îi lăsăm pe domnii ofiţeri intendenţi să tot renoveze Cazarma Sf. Gheorghe, ba cu tâmplărie PVC care imită lemnul, ba cu module de tablă de acoperiş care imită ţigla, ba cu bidineaua de var care nu imită că-i specific cazonă, astfel că nici nu intră-n discuţie relocarea unităţii, la ce investiţii serioase se tot fac. (Desigur, cazarma datează de pe la 1830, dar nu văd nicio filiaţie între strategia de amplasare a obiectivelor militare habsburgice şi cea a NATO).
3. Analizat cu obiectivitate, aportul de calitate urbană al prezenţei tramvaiului tinde spre zero, mai ales după ce şi-a pierdut rolul nobil de cărăuş al clasei muncitoare pe ruta Mănăştur - CUG, în timp ce deranjul provocat de zeci de ani este semnificativ: dificultăţi de traseu (legate de traiectorie, gabarite, spaţiile limitrofe afectate, parteneriatul rutier), poluare sonoră insolvabilă pe termen mediu şi lung, campion bugetofag cu cheltuielile de întreţinere a infrastructurii căii de rulare. Evident, în prezent, refacem pentru a nu ştiu câta oară această infrastructură şi recalibrăm, de astă dată, „ca lumea” traseul, indiferent de pierderile colaterale pricinuite, chiar şi Parcului Mare. De altminteri - prin „grija” edililor - acest parc devine, pe zi ce trece, tot mai vulnerabil.
4. Că cele două stadioane de fotbal ocupă amplasamente improprii şi distorsonează grav scara urbană a zonelor de impact s-a mai spus. Amintesc doar că se pot constata, deja, prejudicii perfide de natură civică: zilele de meci (tot mai dese) cauzează blocaje abuzive de circulaţie auto şi pietonală şi pulsează insecuritate socială. Clujul ardelenilor cumsecade, al oamenilor de cultură, al universitarilor va fi nevoit să-şi regleze respiraţia (sau, mă rog, să-şi ţină respiraţia) şi în funcţie de comportamentul gregar şi turbulent al microbiştilor, tot mai ostentativi în spaţiul public. Ambele stadioane sunt acum trainic refăcute, producând satisfacţii nemăsurate notabilităţilor locale implicate, proiectanţilor autori şi clujeanului de tip nou.
Foarte recent (octombrie 2011), Primăria din Edinburgh a decis să nu permită reconstruirea stadionului echipei locale de fotbal Heart of Midlothian pe acelaşi amplasament, vechi de 125 de ani, pe motiv că este situat prea aproape de zona centrală a oraşului. Încăpăţânatul conservatorism britanic legat de tradiţia locului urban cedează în faţa logicii bunului-simţ.
Sechele postmoderne indirecte; apucături gospodăreşti
Aici aş încadra valul de mansardări postdecembriste declanşat asupra clădirilor din perioada modernistă. Se ştie, construcţiile cu acoperiş terasă sunt profund antipatice poporului român; el, poporul, n-o să uite niciodată că, înainte de 1990, după ce a folosit pentru hidroizolarea acoperişurilor cele mai proaste soluţii şi a înfipt apoi zeci de antene TV pe fiecare terasă de bloc, îi ploua în casă. Nu uită şi nu iartă. În plus, eu desluşesc aici şi o mentalitate reacţionară a săteanului care nu a parcurs complet convertirea la „orăşeanul citadin”, oprindu-se undeva la stadiul de „orăşean rustic”, cu deprinderi, aspiraţii şi gusturi în consecinţă. Nu cunosc nicio construcţie cu acoperiş terasă indiferent cât de urâtă, ulterior mansardată, care să-şi îmbunătăţească în acest mod imaginea, dar, în mod cert, aceasta a devenit mai rustică, mai noncitadină. Mansarda nu aparţine repertoarului postmodernist, decât în măsura în care în anii '80 prin acoperişul în două ape redivivus se recupera simetria pierdută a volumului – marcată prin timpane triunghiulare -, dar folosirea ei denotă, subliniez, reflexe postmoderne în sens antimodern: repulsia faţă de geometriile simple şi, chiar, flatarea gustului popular gospodăresc pentru ornament. Printre cele mai grosolane mostre de mansardare recentă (dacă nu cumva „cea mai”) este malformarea volumetriei căminelor studenţeşti din Observator, acele interesante crose urbanistice, cu atât mai regretabilă, cu cât afectează iremediabil o arhitectură de bună calitate.
Între două atitudini: modern-socialistă şi postmodernă
Să luăm câte două exemplificări înainte/după 1990 din domeniul arhitecturii şi, respectiv, din domeniul urbanismului, foarte la îndemână de comparat pentru că sunt de aceiaşi factură şi, spaţial, foarte învecinate. Mai întâi ca analogie arhitecturală cele două extinderi succesive ale Liceului Coşbuc de pe strada Avram Iancu. Cea din 1976, fără o miză plastic-compoziţională ieşită din comun, tarată de tehnologia şi economia de finisaje a vremii reprezintă, oricum, opinia unui arhitect profesionist. Are proporţii echilibrate, o travee de racord cu clădirea preexistentă şi, la celălalt capăt, o alta de întâmpinare a clădirii ulterioare ei, are coronament, are chiar o oarecare supleţe în dublul decroş de realiniere a planului faţadei. Dacă limbajul arhitectural al acestei prime extinderi nu este, totuşi, îndeajuns de elevat pentru o integrarea prea reuşită în zona pericentrală, la limita intramurosului, limbajul „clădirii ulterioare”, alipite de prima la începutul anilor 2000, este de-a dreptul agramat din acest punct de vedere, neglijând indolent orice încercare de adaptare la vecinătăţile imediate (măcar prin racorduri de detaliu) sau la contextul urban. Ar putea fi, probabil, o onorabilă şcoală generală de cartier mai mărginaş.
Perechea analogă urbanistic pe care o supun atenţiei este formată din Sala Sporturilor refăcută la mijlocul anilor '60 şi sala polivalentă aflată acum în curs de execuţie, în apropierea (!?) celei dintâi. Sala Sporturilor, edificată pe un amplasament la limita necesarului (mai degrabă insuficient), modestă ca imagine arhitecturală, funcţionalitate şi capacitate, are, totuşi, o bună logică a aşezării în teren şi a relaţilor spaţiale, asigurând o corectă detentă urbanistică, prin retragerea reverenţioasă (fiind o prezenţă masivă) în raport cu Someşul, prin conjugarea dimpreună cu piscina acoperită a unui largo destinat preincintei de onoare şi parcărilor şi chiar prin relaţia denivelată salutară pe care o are cu rampa străzii Plopilor (coborârea cotei zero a volumului sălii atenuând apropierea excesivă de stradă, apropiere care face vulnerabilă percepţia de scară urbană pe acest coridor). Desigur expunerea indecentă a anexelor sălii spre aceiaşi strada Plopilor râmâne impardonabilă.
Urbanismul noii săli polivalente. Sala polivalentă care se construieşte în prezent nu va permite, însă, niciun atribut urbanistic pozitiv. Acest edificiu monumental nu are spaţiu propriu, el este comasat pe amplasamentul stadionului, în realitate pe singura latură cu deschidere cât de cât suficientă aparţinătoare acestuia. (Pe celelalte trei laturi volumul uriaş al stadionului, amplasat pe aliniament (!), îşi asigură fraudulos detenta urbanistică pe seama teritoriului altora – culoarul Someşului, Parcul Mare, incinta fostului ştrand municipal -, o problemă extrem de gravă, de neimaginat într-un oraş civilizat. De altfel, între parc şi ştrand s-a mai insinuat, pe la sfârşitul anilor '70, o construcţie parazitară: cenuşiul şi tristul Hotel Sport). Aşadar sala cu pricina nu deţine minima „trenă de teren liber în jur”, conform termenului, pe care l-am mai invocat aici, utilizat de Octav Doicescu, şi, în plus, anulează „spaţiul liber intradosat” - după expresia lui G.M. Cantacuzino – al altui edificiu, şi mai monumental, aflat la rândul său în mare criză de spaţiu aferent. Va urma oare, tot aici, edificiul „cel mai monumental”, turnul de birouri? Nu putem ştii până nu apar, peste noapte, săpăturile pentru fundaţii. În fond şi sala polivalentă, legat de care nimeni nu a auzit de vreo licitaţie publică – va fi fost una intimă? -, părea la început o farsă. Administraţia publică locală s-a comportat în acest caz pe domeniul privat al statului cu dispreţul şi arbitrariul proprietarului privat care face în ograda proprie „ce vrea muşchii lui” şi care reacţionează alergic la interesul public. Nu se pot strecura construcţii de asemenea dimensiuni, la fel ca un chioşc de ziare în picioarele pietonilor şi la limita bordurii trotuarului: ele trebuie să aibă în jur un teren liber propriu cu o suprafaţă proporţională volumului lor. Iar privitor la proiectare, eu cred că la atâta lipsă de discernământ urbanistic şi onestitate profesională - dacă ar fi să luăm numai aritmetica specială, putem zice miraculoasă, prin care s-a demonstrat acoperirea necesarului de parcări, pe nişte suprafeţe inexistente, pentru un stadion de 30000 de locuri şi o sală polivalentă de 7000 de locuri – nici nu va mai conta calitatea arhitecturală, frumuseţea, acestor obiective. Atitudinea postmodernă dusă la limită este, deopotrivă, o atitudine kitsch.
În concluzie. Confruntarea unu la unu pe teme comparabile este, indiscutabil, în defavoarea episodului actual, al nesfârşitei tranziţii postcomuniste. Pe fond, diferenţa dintre cele două rele precizate în subtitlu este diferenţa dintre compromisul acceptat şi compromisul deliberat. Compromisul acceptat era impus de societatea totalitară, compromisul deliberat este reclamat de societatea de consum suverană. Chiar dacă primii treizeci de ani au produs efecte negative mai vaste şi mai profunde, responsabilitatea profesională a arhitecţilor era mai vagă. Inerţia şi evazionismul în care s-au complăcut şi asumarea necritică a politicii urbane oficiale rămân, evident, subiecte de ferm reproş. Greşelile profesionale ale ultimilor douăzeci de ani sunt neprovocate (deci, direct imputabile), săvârşite cu candoare, cu nepăsare sau cu „neprecupeţit” aplomb şi, pe cale de consecinţă, mult mai cinice. Arhitecţii, se vede, nu-şi mai acordă răgazul pentru autolimpezire şi reculegere profesională, nici pe timp de criză imobiliară.
Şi încă ceva: fără îndoială, greşelile trecutului ne apar de obicei, aşa, mai în sepia, pe când cele ale prezentului, au, întotdeauna, stridenţa culorilor proaspete şi a rezoluţiei impecabile!
Clujeanul postmodern
Închid acolada deschisă în primele paragrafe ale textului, dezvăluind secretul lui Pollychinelle: „locul şi rolul” arhitectului pe scena publică au depins şi depind de mentalitatea grupului dominant. Componenţii grupului – de la liderii decizionali administrativi, culturali şi profesionali până la masa de locuitori, civic-indiferenţi (dar), care îi susţine şi le justifică gesturile – nu sunt victimele politicilor ultime, deficitare, ci înfăptuitorii acestora. Şi comunismul s-a bazat pe complicitatea celor mulţi. Modulorul actualului grup dominant al urbei noastre este clujeanul de tip nou. Clujeanul de tip nou este un produs postmodern. El nu se regăseşte în valorile acumulate istoric ale oraşului pe care-l populează; reflexele sale identitare (şi reperele sale culturale noncitadine) sunt condiţionate în şi de perioada ceauşismului târziu şi supravieţuiesc în resentiment, inapetenţă şi refuz - nu atât din punct de vedere multicultural/teoretic, cât intercultural/concret - şi după 1990. Principala sa calitate, de care e foarte conştient, este cea de majoritar, deci stăpân. Beneficiază de superioritatea numerică care-i permite să stabilească şi să controleze agenda priorităţilor urbane (de exemplu, stadioane şi mall-uri, nu spitale şi mediateci), să excludă subiectele care nu intră în sfera sa de preocupări sau cele care nu-i convin.
Păstrarea adaosului toponimic impus de propaganda lui Ceauşescu este simptomatică în acest sens. „Cluj-Napoca”, bornă identitară a clujeanului postmodern, este o denumire artificială (în cel mai bun caz, un pleonasm) cu caracter tezist şi subversiv conflictual care militează pentru primatul fondator al actualei majorităţi etnice, de bună seamă, „legatara” străvechilor locuitori, daci şi romani. (De altfel, protocronismul este de esenţă pur românească şi o născocire... postmodernă). Prezent şi eu în Piaţa Mihai Viteazu la „adunarea oamenilor muncii”, atunci când Nicolae Ceauşescu a hotărât absurda rebotezare, „municipiul Cluj-Napoca” mi s-a părut un slogan dintr-o operetă de prost-gust. Întretimp opereta şi libretistul ei au dispărut, sloganul şi prostul-gust au rămas. Îmi închipui că, pe la alţii, propunerea unor combinaţii similare, cum ar fi, spre exemplu, Paris-Lutetia, ar fi etichetată, de orice om cu capul pe umeri, drept emfatică, ridicolă şi stupidă!
Politici locale
Pesemne că e nevoie de o nouă cultură urbană care ar trebui să accepte, în sfârşit, evidenţa: Clujul este un oraş bivalent etnic, de confluenţă inevitabilă. Elitelor românofone nu le-ar strica să-şi trateze mai eficient bolile protocronice latente sau recidivele unor ticuri, porniri şi preferinţe „rustice” ne-la-locul-lor. Iar elitelor maghiarofone nu le-ar strica să mai iasă din tranşeele alterităţii cu orice preţ şi din starea de frustrare şi deziluzie istorică şi să se implice în programe de autentic interes comun, nu doar la nivelul pojghiţei unor înţelegeri politice ipocrite. Spaţiul public este prin excelenţă un spaţiu al indiviziunii, ei da!, forţate, şi al reciprocităţii; permanentele disocieri şi demarcaţii sunt păguboase oraşului în ansamblu, deci tuturor locuitorilor săi, şi sunt, de fapt, tot o formă de intoleranţă.
Cel puţin, din punct de vedere al contextului politic, am scăpat de primitivismul liderului local „degrabă vărsătoriu” de tricolor nevinovat pe bănci de şezut, pe coşuri de gunoi, pe ce prindea. Incontestabil, în această privinţă, de evoluat, s-a evoluat, ceea ce nu poate decât să ne bucure. Atunci când edilii vor abandona şi politicile discreţionare, cu deosebire cele privind priorităţile urbanistice, va fi şi mai bine, iar arhitecţii nu vor mai avea nicio scuză pentru erorile pe care le comit sau la care consimt.
Aşadar, arhitecţii?
Lucian Blaga scria că, în contrast cu aşezările săseşti transilvănene care „aveau la temelie o concepţie etică despre rosturile vieţii”, cele româneşti sunt colectivităţi „instinctive” animate de „pitorescul vieţii”. Cred că un surplus de etică, chiar dacă împrumutat de la alţii, asociat cu temperarea excesului de instinctiv şi pitoresc ar fi binevenit şi pentru colectivităţile noastre de orice fel, prin extensie, inclusiv pentru comunitatea profesională a arhitecţilor.
Altfel, invocarea circumstanţelor atenuante – personificate de Ceauşescu, primul secretar, vicele, directorul, primarul, noii şefi de la judeţ, beneficiarul, marele-partener-mare-procurator-de-mari-lucrări etc. -, funcţionează ca un automatism de imunitate care combate, instant, orice mustrări de conştiinţă. Arhitecţii, oameni realişti, au fost şi sunt dispuşi la, deja banalizate, concesii pentru că, nu-i aşa?, nu au avut şi nu au opţiuni şi, pe de altă parte, pentru că nu sunt înclinaţi spre dramatizări inutile.
În general, cam toţi sunt de acord, ca majoritatea românilor, că de vină a fost atunci faţa inumană a comunismului, iar acum faţa prea umană a capitalismului, cu ispite şi seducţii irezistibile.
Iar, în particular, arhitectul clujean, pare-se, un etern personaj minor – în sensul, nu atât al importanţei, cât al maturităţii sale – a dat mereu dovadă că nu are, încă, răbdarea ori mijloacele avansate, de adult, necesare pentru a-şi înţelege propriul oraş. Aşa că, dacă ar fi să citim în cheie poliţistă istoria ultimilor 50 de ani de ahitectură clujeană – că, vorba aceia, drame au fost destule -, eu zic că un titlu potrivit şi, totodată, o concluzie liniştitoare ar putea fi: ARHITECTUL ARE ALIBI.
Lucian POPA
Citește și : Modern şi postmodern în spaţiul clujean (I) și Modern şi postmodern în spaţiul clujean (II)
Textul acesta va apărea într-un volum dedicat ultimei jumătăți de secol de arhitectură clujeană, coordonat de Eugeniu Pănescu.
