• Concursuri
• Proiecte
• Arhitecți
• Agora
• Agendă
• Contact

Modern şi postmodern în spaţiul clujean (I)

1960 – 1990, „locul şi rolul” arhitectului

În anii socialismului prestaţia arhitectului român a fost subsumată angajamentului politic de remodelare a societăţii. Cadrul construit se cerea, la modul imperativ, redefinit pe fond, nu doar îmbunătăţit şi înnoit, practicile urbanistice fiind atrase în mod direct în procesul de modernizare / industrializare / urbanizare a unei ţări  covârşitor rurale (şi, cu excepţia câtorva zone, înapoiate). Modernismul în arhitectura românească postbelică, incluzând episodul său retro de la final, a fost consubstanţial speciei de modernitate induse de reformele realismului socialist. De-a lungul perioadei, amprenta – apăsată sau foarte apăsată  - a acestei politici  transpare în gravitatea compromisurilor acceptate de arhitecţi. Prin natura lucrurilor, compromisurile arhitecţilor se întrupează în organismul oraşului şi rămân acolo pentru foarte multă vreme. Iar unele rele deprinderi din epocă bântuie, şi acuma, spaţiul urban.

Împrejurări social-politice; marile achiziţii de locuitori

Modernizarea a avut o dimensiune socială predominantă, impusă prin dicteu ideologic şi exacerbată, cu precădere, după 1970. Convertirea firească, treptată şi individuală a săteanului în orăşean conştient de diferenţele valorice ale noului său statut, petrecută în primele două decenii postbelice, s-a transformat, începând de-atunci, în colonizări „în bloc” – la propriu şi la figurat -  ale sătenilor în mediul urban. În Cluj, recrutările de populaţie au avut o tendinţă nu doar socială, dar şi etnică: balansarea (începută încă din anii interbelici) şi, apoi, debalansarea inversată a raportului numeric dintre maghiari şi români a fost văzută de puterea comunistă, dar şi de o bună parte a populaţiei, ca o ripostă legitimă pentru lunga perioadă în care ultimii au fost ţinuţi la porţile cetăţii. Una peste alta, noii locuitori, anevoios adaptaţi standardelor urbane, au constituit atât suportul demografic al modernizării, cât şi principala cauză a dificultăţilor şi, în final, a eşecului acesteia. Insensibili la valorile socio-urbane moştenite, mulţi dintre ei, reticenţi faţă de istoria interbelică a oraşului  şi de-a dreptul ostili faţă de cea anterioară anului 1918, noii locuitori vor fi, în schimb, foarte dispuşi să reformateze cadrul de evoluţie a acestuia, prin trasarea unor alte tuşe, bine îngroşate, în tabloul  obişnuinţelor colective şi a unui alt orizont de aşteptare legat de destinul comunităţii, convenabile culturii lor. După profilul lor tipologic se vor reportretiza, în consecinţă, caracterul şi alura de personaj public ale  elitelor politice, culturale, profesionale. Ei sunt cei care, căliţi de trauma depeizării, dar şi încurajaţi de prosperitatea personală „de oraş” - reală până la un punct -, vor fi indiferenţi la riscul bruscării unui organism urban cu care n-aveau, pe-atunci, nimic în comun, decât viitorul. În sfârşit, sunt oamenii decisivi în prezentul oraşului, cei ce se regăsesc deplin în logoul cu semnificaţii, pentru ei, inaugurale şi simbolice, „municipiul Cluj-Napoca” -  subiect asupra căruia voi reveni la final. Schimbarea fizionomiei şi declinul vechiului tip de urbanitate al Clujului au fost procese relativ lente, dar, vizibile şi direct proporţionale cu creşterea puterii de influenţă a noilor locuitori deveniţi majoritari în ultimul deceniu al comunismului.

Câteva repere în fugă

După consumarea în deceniul '50 - '60 a preambului academist cu... paloare sovietică, care abia că a asigurat un suficient elan pentru o avântată desprindere, în contextul dezgheţului ideologic propagat tot de la Moscova, arhitectura modernă este acceptată oficial şi devine operantă pe termen lung şi în ţara noastră, recuperându-se sârguincios – la nivelul doctrinei stilistice -  decalajul faţă de occident. Mai apoi,  reîngheţul de astă dată autohton şi aferentul său marasm politico-economic de la sfârşitul anilor '70 şi  din anii '80 cauzează deteriorarea calitativă generalizată a activităţii în construcţii, asezonată, întâmplător sau nu, cu un recul de orientare stilistică a acestora, circumscris curentului postmodernist. Cu ataşamente necondiţionate, arhitecţii au răspuns prompt, şi la bine, şi la rău, comandamentelor timpului.

Pe scurt: Modernismul este ultimul  mare stil arhitectural, profund reformator, original, novator în versiuni de la auster-raţionaliste până la liric-expresioniste. El se conjugă sensului istoric, este axiologic, abstract, dar şi umanist. Chiar şi suspendarea ulterioară a formulelor, regulilor şi metodelor sale se afla în gena sa; tot ce se întâmplă după – ce putem numi, cu un termen cu valabilitate nelimitată,  „contemporan” - sunt replici referenţiale, particularizări, sublimări, derivaţii, refugii. Reproşurile care i s-ar putea face modernismului pur şi dur sunt deficitul semantic şi faptul că s-a clasicizat înainte de vreme.

Tot pe scurt: Postmodernismul în arhitectură este deviaţia opozantă modernismului, o contrareformă care reinstituie hegemonia formalului; este larg democratic şi relativist, renunţă la principii şi inovaţie în favoarea reţetelor şi convenţiilor istoriciste, cultivă şablonul şi stereotipurile ornamentale reciclate, dar şi pluralismul şi ambiguitatea de factură eclectică. A rămas în istorie ca o manieră de expresie care nu a reuşit să-şi inventeze un conţinut.

D'ale modernismului

Deşi legaţi de glie în patria comunistă şi înregimentaţi producţiei de locuinţe indigene de (şi în) serie, arhitecţii erau branşaţi estetic la canonul valoric occidental. Architecture d'aujourd'hui, Domus, Baumeister – distribuite prohibitiv -  deveniseră reviste cult care consacrau mainstream-ul registrului stilistic şi inspirau modele, configurau imaginea arhitecturală de top, legitimau judecata de valoare socotită infailibilă. În mod tacit, supremaţia, îndeobşte, culturală a capitalismului occidental era, cel puţin în acest fel, recunoscută.

Omnipotenţa statului patron-şi-client-unic şi centralizarea în trepte a societăţii – cu scopul de a fi eficient controlată - obliga şi arhitectul să activeze instituţionalizat în mari centre de proiectare, regionale, mai târziu judeţene. Institutul clujean de proiectare – cabotin denumit, de la un moment dat, şi „de cercetare” -, subîmpărţit pe specialităţi  strâns interconectate, îşi dezvoltase un mecanism interior de competiţie sui generis (incluzând rivalităţi nu neapărat fair-play), care, în paralel filtrelor calitative oficiale de tip CTE, constituia un procedeu de atribuire, promovare, ameliorare, corijare a lucrărilor, mai ales ale celor importante. Parcursul unui proiect nu beneficia de discreţia din zilele noastre, fazele sale fiind vizionate de mulţi ochi  - ai colegilor, verificatorilor sau superiorilor autorului, unii avizaţi şi buni sfătuitori -, astfel că proiectul finalizat pus în operă excludea marile surprize de receptare publică, cum se întâmplă astăzi. Atelierul de proiectare era, de fapt, un spaţiu semipublic inedit: oarecum accesibil, oarecum transparent, un soi de forum intern care permitea dezbateri colocviale. Cum, necum, în pofida contextului social-politic astringent, arhitectura instituţionalizată  a fost capabilă să producă – pe moment şi cu limite inerente -  (forme de) rigoare, prestigiu, autoritate şi, implicit, ierarhizări profesionale. Mereu sabotată de birocraţia comunistă, activitatea de proiectare a deceniilor 7 şi, parţial, 8, indiscutabil greoaie şi cu patologii interne de organizare – din păcate, evolutive -, era, totuşi, preponderent tehnocratică, cu ipostaze chiar meritocratice. Parafrazând o temă foarte disputată azi, am putea spune că  „rezistenţa prin arhitectură” nu a fost posibilă, dar, că în această perioadă, în anumite/destule cazuri, s-a prestat onorabil. Cum se explică altfel doar faptul că selectarea corpului profesoral al şcolii de arhitectură clujene, înfiinţată în 1970, s-a făcut din rândul profesioniştilor cei mai respectaţi ai institututului de proiectare pe criterii de merit, mai puţin de veleitarism universitar; iar şeful şcolii a fost desemnat un tânăr de treizecişiceva de ani, probabil, arhitectul cel mai dedicat profesional la vremea aceea, cu cel mai valoros portofoliu de lucrări. Evident, urmare firească a stării de pionierat, pomenitul corp profesoral era inegal valoric şi încă lacunar ca acoperire de competenţe, dar asta-i altă poveste.

„Sistematizarea” urbană a anilor '60, deşi tributară politicii urbane dirijiste - excesiv normativă şi metodologică, cu mize statistice artificiale – a fost propice calităţii. Cartierul Grigorescu (anterior îndesirilor) şi cartierul Gheorgheni au fost exemplare pentru urbanismul deschis cu spaţialităţi generoase, aerisit-solar-verde; ultimul a supravieţuit în forma iniţială, surclasând calitativ toate marile operaţiuni urbanistice care i-au urmat, supuse, voit sau nu, unui proces degenerativ, în primul rând conceptual. Compoziţiile ample bazate pe planimetrii lineare, compacte şi redanate şi pe ritmarea volumetrică prin accente verticale şi dominante orizontale cuprindeau clădiri neconstrânse alinierii de front stradal - „complet degajate, fără calcane construite vizibile, cu o trenă suficientă de teren liber plantat în jur” (Octav Doicescu). Aceste principii urbanistice se regăsesc cu precădere de-o parte şi de alta a străzii Unirii din cartierul Gheorgheni, unde se distinge şi valorificarea peisageră a declivităţii sitului, prin taluzuri, amenajări şi trasee pietonale spectaculare. Pentru justa apreciere a acestor calităţi, se poate face comparaţie cu încâlceala ameţitoare de construcţii ivite mai recent în zona taluzelor Calvaria – Plopilor din cartierul Mănăştur (în curba tramvaiului).

Din păcate, arhitecţii care au obţinut un mare credit profesional în anii '60 – '70 nu au ştiut / putut / vrut / fost lăsaţi – poate câte un pic din fiecare – să-şi gestioneze şi fructifice reputaţia în interesul profesiei, pentru impunerea standardelor deontologice, nici înainte, şi, mai ales, nici după 1990. Exagerat de reflexivi în luarea deciziilor, cu reacţii tardive, amatori de tatonări sterile, cu diplomaţii şi stratageme complicate s-au trezit în contradictorii ani postdecembrişti că nu pot face faţă ritmului de derulare a evenimentelor şi vigorii noilor actanţi, iar, în faţa gravelor derapaje apărute au preferat (tot) noncombatul.

Fragilă şi, cumva, paradoxală, modernizarea socialistă şi-a epuizat rapid resursele de echilibru şi primenire, sufocată de toxinele propriilor premise ideologice şi de disfuncţiile sale economice, letale. Modernismul arhitectural intră în impas, politica urbanistică se crispează în scheme de eficientizare obtuză şi, drept urmare, Mănăşturul anilor '70 era, deja, expresia deprecierii calitative a actului de proiectare.

D'ale postmodernismului

Între modernism şi postmodernism nu există linii evidente de demarcare. Cu aproximaţie, adoptarea postmodernismului ca limbaj arhitectural se suprapune, în România, cu perioada cea mai nefastă a comunismului - ceauşismul târziu, din anii '80. O formulă organizatorică osificată, incompetentă şi paralizată de lipsa de iniţiativă (apanaj exclusiv al liderului suprem) îşi crea propriile blocaje, pe care le transfera percutant tuturor domeniilor arondate. Aşa-zisele raţiuni de stat deveniseră tot mai obscure şi mai aberante. În construcţii, ministrul de resort, şefii comisiilor centrale de avizare, şefii de judeţ, arhitecţii şefi, directorii antreprizelor de execuţie, directorii institutelor de proiectare, şefii de ateliere aveau, cu toţii, roluri de plutonieri de veghe pentru aplicarea „întocmai şi la timp” a indicaţiilor dictatoriale legiferate şi obţinerea performanţelor statistice propuse. Prioritatea absolută a „sectorului” era cazarea în regim de urgenţă a efectivelor de muncitori absorbiţi de noii mamuţi ai unei deja anacronice industrii grele, menită, însă, să scape ţara de stigmatul „eminamente agrară”. Urbanismul avea, deci, o sarcină fundamentală: diseminarea abundentă a locuinţelor. Locuinţa colectivă pe verticală, prin excelenţă o locuinţă economică de serie mare al cărei prototip este o inovaţie modernistă a anilor '20, a fost compromisă prin creşterea productivităţii în condiţii de subfinanţare; ieftinătatea şi rabatul calitativ au fost, de fapt, consecinţe nu doar acceptate, ci chiar programate. Iar, bilanţul a fost paradoxal: o risipă iresponsabilă de resurse umane şi materiale, dar şi de resurse de valoare (ambientală şi patrimonială), de teren, de timp, de creativitate, de oportunităţi, de dezvoltare în viitor. Din păcate, abdicările arhitecţilor de la conduita profesională s-au înmulţit, anticipându-se perioada postdecembristă. Dacă în anii modernismului arhitectul era văzut de autorităţi, cu circumspecţie, ca o figură de elită a societăţii postburgheze şi cu o urmă de respect pentru componenta artistică a profesiei sale, în anii postmodernismului el este împins în rândurile personalului productiv, unde a contat aproape unilateral componenta tehnică a profesiei.

Decorativismul de conjunctură - cu pretenţii de sincronizare cu postmodernismul occidental şi, în unele cazuri, rezultatul unor reînnoite exerciţii de fixare a acelui iluzoriu specific naţional sau local – a fost considerat de unii arhitecţi ca o formă de eludare a aridităţii plastice a produsului arhitectural tipizat şi ultraeconom, pe care erau obligaţi să-l livreze, precum şi ca un artificiu de camuflare profilactică a deficienţelor de punere în operă, într-adevăr devastatoare. Dar, în mod fatal, cel care, în general, doar adaptează la teren şi pavoazează carcasele construcţiilor prefigurate în cataloagele de proiecte (PC1, P2A4, P2A2 ş.cl. - pour le connaisseurs), este diminuat de către birocraţia comunistă la statura unui „inginer dedicat frumosului” - personaj mai degrabă minor - şi este perceput ca atare şi de populaţie, cu bătaie lungă până în zilele noastre. În acelaşi timp, se poate spune că ornamentica postmodernă era mai pe gustul activiştilor comunişti, surclasaţi culturalmente de abstractul expresiei moderniste şi timoraţi în faţa unei arhitecturi – cea a stilului internaţional - pe care nu o prea înţelegeau.  

Oricum, spre deosebire de perioada anilor '60, marcată de penuria de arhitecţi proiectanţi – de unde şi aura de elitism a meseriei, meritată sau nu –, în anii '80, numărul acestora în ICP-ul clujean era deja supradimensionat. (Bineînţeles, explozia inflaţionistă s-a produs abia după 1990, când, în absenţa oricăror filtre instituţionalizate, aproape toţi arhitecţii existenţi în Cluj au devenit activi pe piaţa de proiectare. Nevertebrarea profesională dovedită de mulţi dintre ei şi diluarea valorică consecventă a proiectelor nu s-au datorat atât lipsei de experienţă, cât lipsei raportării critice faţă de propria prestaţie).

Atitudini postmoderne. Postmodernismul în variantă românească - fără personalităţi, fără performanţe - nu rezistă unei reevaluări estetice actuale, nedepăşind dimensiunea unui experiment arhitectural eşuat şi a unei mode datate. A creat în schimb, printr-o  ajustare de mentalitate a arhitectului, un alt tip de atitudine profesională, care persistă şi în prezent. Se poate spune că postmodernismul ca manieră de expresie în arhitectura autohtonă s-a consumat, însă codul de atitudine al arhitectului postmodern s-a perpetuat. Dedicarea şi altruismul arhitectului modern de valoare – estet, receptiv cultural şi imaginativ, uşor utopic şi boem, dar sceptic-îngrijorat, uneori distrat şi excesiv temperamental, dar temeinic, prevenitor şi atent primprejur – sunt substituite de disponibilitatea şi competitivitatea arhitectului postmodern de succes – relaxat sau resemnat   cultural, dar plin de vervă profesională, perfecţionist uniform, hiperactiv, încrezător şi „focusat”, pragmatic şi nefrământat de nelinişti, cu vocaţie de PR, mereu egal cu sine şi cu timpul pe care-l trăieşte. Îl regăsim negreşit, oricând între „oamenii zilei”, angrenat în relaţii sociale fertile. Vreau să precizez cu claritate: atitudinea postmodernă nu-i o caracteristică de generaţie, ea regăsindu-se în egală măsură la arhitecţi experimentaţi şi la arhitecţi tineri, şi nici nu se manifestă exclusiv în anumite etape, doar că astăzi are o mai mare pondere. Recunoscând printre cei tineri numeroşi late-modernişti veritabili (şi nu mă refer aici la gustul stilistic, ci la stilistica comportamentală), pot afirma şi că, în anii '60 – '70, s-au consemnat, la unii arhitecţi, atitudini postmoderne avant la lettre. După cum există şi ambivalenţi.

Lucian POPA

Continuarea articolului aici: Modern şi postmodern în spaţiul clujean (II) si Modern şi postmodern în spaţiul clujean (III)

Textul acesta va apărea într-un volum dedicat ultimei jumătăți de secol de arhitectură clujeană, coordonat de Eugeniu Pănescu.

Abonare la Newsletter

Arhiforum recomandă

Calendar Evenimente

Colaboratori

Etichete

Copyright 2010 Arhiforum. Toate drepturile rezervate.

• Termeni și condiții
• Confidențialitate