Dosar SUPERBIA: Locuind dincolo de oraș. Amploarea unui fenomen urban

„Suntem în Pipera anului 2005 o zonă care pare aproape de Bucureşti dar totodată departe de Oraş. Familia s-a mărit iar apartamentul de bloc este insuficient. Auzim de începerea execuţiei unui nou ansamblu şi preţul cerut pe o locuinţă pare tentant pentru o perioadă în care a avea o casă acolo presupune mulţi bani. Interesaţi fiind să ne luam o casă studiem proiectul iar agenţii imobiliari ne dau toate garanţiile că la noi în ansamblu vor fi lucruri diferite faţă de altele: un parc, grădiniţă şi magazin de cartier, un centru comunitar de agrement, în plus străzile se vad atât de frumos în catalogul de prezentare, casele se pierd în vegetaţie şi abia dacă vezi vecinul de vis-a-vis. Ne gândim că am dat lovitura şi trebuie să cumpărăm cât mai repede că nu se ştie dacă mai găsim ceva. In şantier la prima vizită casele abia dacă au fundaţia turnată însă imaginea străzilor e încă prezentă în mintea noastră. Gata, ne-am hotărât.

Mergem si semnăm, ne-au convins! După câteva luni suntem chemaţi să ne luam în posesie locuinţele…parcă sunt câteva modificări?. Nu vedem pomii de pe stradă, bineînţeles e prematur să ne gândim la asta căci ar trebui să mai aşteptăm să crească, însa nu vedem unde !

Ne mutăm şi suntem fericiţi că avem prima noastră casă la curte. Aşteptăm terminarea ansamblului, noi ne-am mutat printre primii. După un timp în care începem să ne familiarizăm cu zona şi în special cu drumurile greu de parcurs câtre oraş, ansamblul se termină. Din păcate e doar un ansamblu de case şi doar case, nici gând de celelalte construcţii, în plus străzile pe care le credeam pline de vegetaţie sunt pline de maşini parcate pe ambele părţi printre care de abia poţi sa te strecori ca pieton. Şi vecinul de vis-a-vis pare foarte aproape, dar dacă noi nu suntem curioşi să-l vedem poate că nici el nu e.

Mai avem şansa câmpului din spatele casei care nu e construit, criza l-a făcut să fie încă neocupat. Aici ne plimbăm câinele şi mai socializam din când în când cu alţi vecini. In rest, case şi iar case. Imaginea din catalog e încă prezentă în mintea noastră şi doar acolo! Dar cu toate astea avem o casă în Pipera şi încă una la curte!”

Perioada anilor de tranziţie, de la oraşul socialist la cel post socialist, a stigmatizat configuraţia Bucureştiului prin lipsa politicilor de dezvoltare urbană şi abundenţa iniţiativelor imobiliare private, dinamica urbană diferenţiată fiind o consecinţă a acestei permutări. Apariţia unor noi programe de locuire, din care fac parte şi ansamblurile rezidenţiale închise de tip gated communities, şi-a găsit cu rapiditate teren în zonele periurbane bucureştene, similare majorităţii suburbiilor oraşelor Est-Europene. Ele reflectă o preferinţă pentru locuirea de tipul „vilei” ca reacţie de respingere a locuirii în „apartamentele de bloc”. Densitatea constrângătoare a ansamblurilor de locuinţe colective construite în perioada comunistă a fost înlocuită de locuinţe individuale grupate în ansambluri destul de dense şi ele, închise prin elemente opulente de îngrădire şi având un elaborat arsenal de securizare a casei.

În cadrul acestui articol, propunem să aducem în discuţie caracteristicile grupărilor de locuinţe din nordul oraşului Bucureşti, ca etalon al dezvoltării recente a oraşului, în încercarea de a înţelege modul prin care aceste ansambluri rezidenţiale reflectă sau nu valori şi moduri de locuire specifice. Ipoteza de analiză porneşte de la faptul că tipul de locuire nu reprezintă nici copierea fidelă a unor modele de import (locuirea de tip gated communities) nici preluarea unor modele autohtone. Ca interpretare locală, cu bune şi rele, acest mod de locuire a reprezentat la un anumit moment (începutul anilor 2000) o ofertă atractivă pentru cei care au fost marcaţi de lipsa de diversitate a locuirii în perioada comunistă.

Ca profesionişti, recunoaştem importanţa înţelegerii nevoilor oamenilor care vor utiliza spaţiile proiectate de noi, precum şi capacitatea locuitorilor de a lua în posesie spaţiul proiectat de arhitecţi şi urbanişti pentru a-l locui, pentru a-l simţi, pentru a-l adapta. Numai că, în situaţia lotizărilor cu case tip, relaţia dintre profesionist şi utilizatorul spaţiului proiectat este filtrată de interesele financiare ale dezvoltatorilor imobiliari. În România, aceste interese nu sunt echilibrate nici de cunoştinţele locuitorilor despre ce este o locuire de calitate, şi nici de forurile de avizare şi aprobare care ar trebui să funcţioneze ca nişte filtre pentru protejarea interesului general. Dezvoltatorii imobiliari au dictat densităţi prea mari, case din materiale ieftine vândute ca locuinţe de lux, localizare impropriu. Aceştia au prezentat „realizările” lor în broşuri promoţionale care au exploatat lipsa de experienţă a clienţilor, dar şi dorinţa acestora de a-şi manifesta potenţa financiară prin achiziţia unei locuinţe într-un perimetru de „prestigiu”. Oamenii au cumpărat locuinţe având doar imaginea casei cu interioare mobilate seducător, imagine rezultata din simulări 3D atractive, adesea false, nerealizabile pe siturile respective, fără să respectate proporţiile reale ale spaţiilor.

Locuirea „dincolo de oraş”

În Bucureşti ca şi în alte oraşe mari din România, apariţia ansamblurilor rezidenţiale „închise” cu lotizări tipizate reprezintă tendinţa ultimilor 20 de ani de extindere a spaţiului urban. Sunt grupări de locuinţe cu regim mic de înălţime promovate sub denumirea de „ansambluri” sau de „cartiere”, noţiuni care, în majoritatea cazurilor, nu corespund realităţii de facto. Acest val uriaş de construcţii, care şi-a atins apogeul în perioada anilor 2000, ne face să analizăm fenomenul sub două aspecte: unul, al cadrului construit cu elementele specifice şi altul, al cadrului socio-cultural care determină alegerea unui anume mod de locuire în periferia nordică a oraşului Bucureşti.

Proliferarea lotizărilor din suburbii este un răspuns la creşterea populaţiei urbane, dar şi o aspiraţie către o „normalitate pierdută” a locuirii orașului, în continuitatea ansamblurilor rezidenţiale cu locuinţe individuale realizate în perioada interbelică. Dacă ne aplecăm atenţia asupra unui model urban existent în istoria Bucureştiului, dar care, din păcate, nu a fost analizat sau reluat în perioada actuală, constatăm că în ansamblurile rezidenţiale interbelice, se putea vorbi de comunităţi coezive, de cartiere cu o identitate proprie. Lotizările erau concepute prin raportarea la un element de identitate al comunităţii rezidenţiale respective: un parc, o dotare comunitară (funcţiune de interes public). Tot în sensul constituirii unei identităţi proprii, exista preocupare pentru unitatea stilistică a detaliilor arhitecturale. Ansamblurile erau concepute într-o relaţie de coerenţă cu vecinătăţile urbane. Bucureştiul „nou” al perioadei interbelice apărea ca un colaj de identităţi urbane.

Zona nordică a dovedit în timp un rezidenţial de calitate bună, destinat unor oameni cu posibilităţi financiare peste medie. Aici amintim ansamblurile rezidenţiale situate în vecinătatea Bulevardelor Kiseleff şi Aviatorilor, a Parcului şi Lacului Herastrău (fostul Parc Bonaparte, Parcul Filipescu care au generat cartierele Dorobanţi şi Primăverii). În preajma anilor ’30, acestea erau zone de periferie a oraşului, dar o periferie pentru clase sociale bogate. Perioada actuală a demonstrat o continuitate în acest sens: înspre nord, oraşul a crescut cu dezvoltări imobiliare destinate celor avuţi, în timp ce zona sudică este zona claselor de mijloc sau chiar a populaţiilor sărace. Cu toate acestea, se poate constata că modul de promovare a dezvoltărilor imobiliare din sud este similar celui din nordul oraşului. De fapt, în toate zonele periferice, mizele dezvoltărilor imobiliare au fost centrate punctual pe gruparea respectivă de locuinţe promovată de câte un investitor privat şi considerată o „insulă” ce ignoră contextul în care erau amplasate precum şi restul oraşului.

Cel mai adesea vorbim de disfuncţii interne importante ale acestor grupări de locuinţe, devenite elemente repetitive caracteristice: predominanţa spaţiul construit, lipsa dotărilor esenţiale pentru confortul locuirii, arhitectura monotonă şi de calitate slabă, probleme legate de locurile de parcare şi chiar de circulaţia în interiorul grupării – aspecte deosebit de importante având în vedere că aceste lotizări sunt dependente de circulaţia cu autovehicolele proprii locuitorilor, cel mai adesea neexistând transportul în comun.

Elementele de organizare ale spaţiului construit se reflectă şi asupra realităţilor cultural-simbolice şi sociale zonelor rezidenţiale actuale. La nivel simbolic, „casa” nu mai este un simplu element raportat la necesităţile imediate, ci un construct cultural al imaginii de clasă socială, ilustrând statutul clasei „noilor îmbogăţiţi”. Imaginile propuse potenţialilor locuitori prin campaniile de marketing înlocuiesc simpla „casa” cu noţiunea de „vilă”, iar gruparea de locuinţe, care nu au în comun decât perimetrul aceluiaşi amplasament lotizat, a fost înlocuită de noţiunea de „ansamblu rezidenţial”. Utilizând terminologii inadecvate realităţii, dezvoltatorii imobiliari au avut ca scop atragerea unui succes imediat pentru investiţiile lor. Prin folosirea eronată a acestor noţiuni, s-au creat confuzii în ceea ce priveşte locuirea periurbană, confuzii pe care specialiştii nu le-au contracarat suficient.

Din cercetările de teren [1], reiese faptul că locuirea în ansamblurile rezidenţiale închise, situate în zonele periurbane, nu reprezintă un caz specific care să se înscrie într-o relaţie de continuitate cu modul de evoluţie a oraşului, ci o tipologie „de împrumut” a unui model occidental de extindere urbana. Dacă în cazul oraşelor americane, sursa de inspiraţie a realizărilor perioadei de tranziţie, „comunităţile închise” au apărut ca o consecinţă a temerilor şi ca o tendinţă de contracarare a insecurităţii prin izolarea şi îngrădirea deliberată a ansamblurilor de locuinţe. În situaţia zonelor periurbane româneşti, modelul a fost folosit ca scop al afirmării statutului social al noilor elite urbane, prin detaşarea spaţială de teritoriul urban existent, şi prin delimitarea unui nou teritoriu simbolic.

În America, modelul rezidenţial gated communities este şi consecinţa dispersiei urbane (urban sprawl) stimulată de costul scăzut al terenurilor din suburbii, susţinută de infrastructura edilitară dezvoltată şi de calitatea conexiunilor cu oraşul prin reţele elaborate de drumuri, care asigură tranzitul cotidian între suburbiile rezidenţiale şi down town. În cazul suburbiilor româneşti însă, nu se poate discuta de aceleaşi proporţii ale fenomenului. Ansamblurile închise [2] se dezvoltă pe suprafeţe mult mai reduse, în care densitatea construcţiilor este mult mai mare şi deci mai inconfortabilă iar, în cele mai multe cazuri, infrastructura aferentă este deficitară. În mod paradoxal, terenurile zonelor periurbane din nord (zona Pipera) ajung să fie mult mai scumpe decât cele urbane. Tot din sfera paradoxului, tendinţa de claustrare a spaţiului privat este mai degrabă generatoare de fragmente mici şi foarte mici, atât prin tratarea supradimensionată şi agresivă a gardurilor proprietăţilor individuale, cât şi prin îngrădirea unor grupări de locuinţe construite după planuri tip. Prin urmare, nu putem vorbi de caracterul închis al unei zone, ci mai degrabă de închiderile unor secvenţe cu dimensiuni care depind de terenul care a fost lotizat.

O altă idee care le îndepărtează de modelul original este legată de sensul îngrădirii şi izolării atât fizice, economice cât şi social-simbolice faţă de alte zone ale oraşului. În cazul „gated communities” accentul este plasat pe interiorizarea relaţiilor comunitare între limitele materiale ale zidurilor sau gardurilor care le înconjoară. Comunitatea reprezintă „instrumentul” de legitimare formală a noilor actori urbani, definită pe criterii etnice, sau pe statut social, cultural, profesional. Tipul de locuire devine un accesoriu al unui mod de viaţă, realizat prin stereotipii şi copieri afiliate unei comunităţi care să corespundă acestor idealuri. În zonele cu grupări de locuinţe realizate în anii 90, în nordul Bucureştiului, conceptul de comunitate este mai degrabă înlocuit de cel de colectivitate, rezidenţii noilor zone venind aici mai mult pentru a face parte din noua elită urbană, ca un semn al modei timpului, decât în căutarea unei zone de locuit care să exprime stiluri de viaţă, preferinţe, valori comune.

Actori şi motivaţii

În concluzie, discutăm despre ansamblurile rezidenţiale închise ca manifestări ale dorinţei de emancipare, ale căutărilor individuale în direcţia unei diversităţi a locuirii. La nivelul alegerilor privind caracteristicile cadrului construit, constatăm o ruptură cu modele urbane și stiluri arhitecturale regăsite în restul oraşului București. Se poate remarca intenţia dezvoltatorilor imobiliari de a genera o identitate de marketing proprie zonelor rezidenţiale noi (Pipera, Voluntari), identitate care face referinţă la noile „elite” urbane.

Realitatea arată o simplă alăturare de unităţi rezidenţiale: lipsa dotărilor cu vocaţie comunitară şi lipsa spaţiului public fac imposibilă o locuire urbană de calitate, ca o componentă identitară a oraşului. Ele formează grupuri închise și autosuficiente în propriile limite fizice, prin lipsa coeziunii sociale manifestată în cadrul ansamblurilor rezidenţiale dar și prin raportarea deficitară cu elementele străzii. Strada este o simplă cale de acces, cu dimensiuni reduse, lipsită de trotuare şi spaţiu verde amenajat. Strada există astfel ca un spaţiu steril, lipsit de calitatea urbană a socializării și a existenţei spaţiului public. Totodată prin raportarea deficitară la funcţionalitatea orașului, noile zone rezidenţiale rămân ca arhipelaguri izolate compuse din individualităţi singulare, lipsite de fuziune comunitară.

Din analiza succint prezentată în cadrul acestui articol, am putut constata că cei care vin să locuiască în ansamblurile periurbane recente, nu vin pentru că acest mod de locuire exprimă neapărat valori pe care le recunosc ca fiind ale lor, ci pentru a-şi manifesta succesul pe plan financiar, pentru a fi împreună cu alţi oameni avuţi, şi pentru că resping locuirea în ansamblurile de blocuri sau densitatea şi neajunsurile oraşului. Neavând criterii clare despre ce înseamnă calitatea locuirii, şi lipsind ocazia dialogului cu proiectanţii, arhitecţi şi urbanişti, mulţi oameni au făcut nişte alegeri în anii 2000, pe care acum le regretă, aşa cum o arată şi mărturia expusă la în deschiderea acestui articol. Numai comunicarea între toţi actorii implicaţi în dezvoltarea acestor ansambluri rezidenţiale ar putea să fie punctul de plecare pentru a putea vorbi de experienţe de locuire mai puţin frustrante decât sunt ele acum, dar şi de experienţe de proiectare de care profesioniştii să poată să fie mândri.

Câtă vreme interesul financiar „dictează” şi toţi ceilalţi se supun acestei logici, sunt şanse mari de eşec. Înţelegând mai bine ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani cu preferinţele, imaginarul şi realizările perioadei de tranziţie, profesioniştii ar putea să fie mai eficienţi în misiunea de a educa beneficiarii să ceară mai mult de la dezvoltatorii imobiliari și de a ţine în balans toate aceste tendinţe cu efect iremediabil în timp și spaţiu. Ecuaţia nu are însă doar două necunoscute: beneficiarii/ dezvoltatorii pe de-o parte şi arhitecţii/ urbaniştii practicieni pe de altă parte. Profesioniştii care lucrează în administraţia publică şi aplică legile ar trebui sa nu mai facă rabat de la interesele dezvoltării urbane durabile, iar politicienii, în discursurile şi proiectele lor, să pledeze pentru o locuire de calitate, prin atribuirea unor bugete locale de extindere şi revitalizare a localităţilor. Astfel, arhitecţii şi urbaniştii ar avea un cuvânt mai greu de spus în procesele de edificare a locuinţelor la periferie. Profesioniştii şi-ar putea îndeplini această misiune ieșind mai des în public, prin programe de informare pe care le-ar putea susţine organizaţiile profesionale și nu în ultimul rând, refuzând să deseneze „după dictare” proiecte despre care știu cu siguranţă că sunt slabe.

[1] Teză de doctorat: MATACHE, Andreea: „Locuirea în Ansamblurile rezidenţiale închise. Zona Pipera – Voluntari”, UAUIM, martie 2010, conducător știinţific Prof. Dr. Arh. Sandu Alexandru;

[2] adaptare locala a termenului de gated communities,  MATACHE, Andreea: „Locuirea în Ansamblurile rezidenţiale închise. Zona Pipera – Voluntari”, UAUIM, martie 2010, conducător știinţific Prof. Dr. Arh. Sandu Alexandru;

Vera MARIN - vera.marin@atu.org.ro

Andreea MATACHE - arhmatache@yahoo.com

Textul este parte a catalogului expoziţiei "Superbia Suburbia" găzduită în Noua Galerie a I.R.C.C.U. în cadrul celei de-a 12-a Expoziţii Internaţionale de Arhitectură, Veneţia 2010, „People Meet in  Architecture”. Mai citiți din Dosarul SUPERBIA:
Ștefan Ghenciulescu - Despre catastrofe, potențiale și evoluții recente ale periferiei românești,

Cosmin Caciuc - Pseudo-modernitate vs. modernitate slăbită