Cadoul obligatoriu şi concursul de arhitectură

Într-o carte apărută anul acesta, autorul – domnul Adrian Iancu – argumentează în favoarea voluntariatului în proiectarea lucrărilor publice, plecînd de la un caz controversat petrecut recent. Tema nu e nouă în Cluj, nici în alte oraşe. O discuţie avută cu cîţiva prieteni şi colegi m-a ajutat să pun în ordine idei mai vechi.

Pentru început, argumentele autorului:

Poate pentru unii este greu de înţeles, însă eu sunt de părere că acţiunea de a oferi comunităţii în care trăieşti proiecte cu titlu gratuit este ceva firesc, similar cu orice activitate voluntară, neremunerată; mi se pare normal să fac ceva bun pentru oraşul meu, pentru comunitatea în care trăiesc deoarece în acest fel contribui pozitiv nu numai pentru mine personal, dar şi pentru familia şi prietenii mei – ajut ca locul în care trăiesc să fie aşa cum îmi doresc. Şi poate că nu e rău că se creează şi un precedent.“ [1]

La prima citire, candoarea formulării, sinceritatea evidentă a intenţiei de „a face ceva bun“ par să valideze un principiu. Speranţa autorului de a fi creat un precedent încearcă  promovarea unei reguli: este bine ca arhitecţii să lucreze gratis pentru primării.

Oare? Ce s-ar întîmpla dacă donaţia ar deveni o practică curentă în proiectarea spaţiilor pubice? Nu cumva tocmai faptul de a fi creat un precedent este pericolul real, mult mai grav decît cazul concret al proiectului amintit în paginile cărţii?

Trebuie spus de la început: nu vom vorbi despre dumping, pentru că preţul zero nu înseamnă dumping, nici despre îngreunarea accesului altor profesionişti la contracte pentru lucrări publice. Nu aceasta din urmă este problema cea mai mare, deşi este de presupus că pentru mulţi arhitecţi este o problemă.
Nu vom vobi aici nici despre proiectul concret la care se referă autorul cărţii.
Ne vom concentra asupra calităţii, în sensul înţeles şi urmărit de către interesul public, şi despre condiţiile în care poate fi produsă.

Generozitatea gestului de a oferi un cadou familiei, prietenilor, chiar comunităţii, este fără îndoială „ceva firesc“ şi „ceva bun“. Ce poate fi mai frumos decît să desenezi o casă pentru propria familie? Lucrurile sau, mai bine spus, efectele lor se schimbă însă atunci cînd cadoul este un set de decizii asupra spaţiului public, iar comunitatea este un oraş contemporan cu pretenţii de modernitate şi cu o administraţie de criză.

O administraţie publică cu acces dificil la instrumente de măsură a calităţii în proiectare, are de pierdut, fiind nevoită să angajeze alte criterii, în speţă economice. Dovada o face chiar autorul, în pasajul cărţii în care deplînge defectele proiectului pentru un parcaj, la licitaţia căruia singurul criteriu de selecţie a arhitectului a fost preţul cel mai mic [2].

Iar preţul cel mai mic posibil îl are cadoul. Însă cadoul, aşa cum spune zicala cu calul, trebuie acceptat, bun sau rău. Lucru ştiut - administraţiile din România s-au obişnuit să primească orice cadou, bun sau rău, ba chiar să-l şi ceară cîteodată. Bucuroasă să scape de costurile proiectării (de fapt infime în raport cu cel al investiţiei), să economisească timpul necesar unei proceduri greoaie de achiziţie publică, să evite „scandalul“ contestaţiilor şi „calvarul“ dezbaterilor, administraţia se grăbeşte să pună în practică proiectele, aşa cum sînt. Comisiile tehnice sînt filtre efective împotriva erorilor tehnice şi a abuzurilor, însă ele nu generează alternative la proiecte slabe, limitîndu-se, în cele mai radicale şi mai rare cazuri, la a le respinge. Comisiile nu garantează deci calitatea proiectelor pe care le acceptă primăria. Dacă proiectul este „corect“, se realizează.

La celălalt capăt se află concursul de arhitectură – singurul instrument validat de asigurare a calităţii în societăţile cu tradiţie în gestionarea interesului public. Cele mai elementare teorii ale civilizaţiei pun evoluţiea economică sau culturală a societăţilor în mare parte pe seama dinamicii emulaţiei, a competiţiilor continue între membrii lor. În Elveţia de pildă, dincolo de a fi singura procedură acceptată ca echitabilă pentru atribuirea unei lucrări publice, concursul de arhitectură este considerat în sine „un bun cultural“ [3] (ger. Kulturgut).

Există desigur proiecte criticabile rezultate prin concurs, la fel cum istoria arhitecturii bune e plină de edificii publice ale unor arhitecţi cu exclusivitate la comenzi. Însă toate sînt excepţii: primele ca eşecuri ale unui demers complicat, cele din urmă - cazuri fericite de întîlnire a puterii cu priceperea. Statistic vorbind, şansele cele mai mari de a obţine un proiect bun apar în condiţiile existenţei opţiunilor, care se pot compara, confrunta, măsura şi elimina. În ultimii 200 de ani, inovaţia în arhitectură este strîns legată de existenţa concursurilor.

Motivele pentru care administraţiile europene au renunţat treptat la departamentele interne de proiectare nu ţin exlusiv de nevoia de a-şi eficientiza economic serviciile. Spaţiul public, rolul şi semnificaţiile sale sînt astăzi mize prea delicate politic, prea controversate social şi cultural, prea complexe în interpretările lor,  pe scurt prea importante pentru a fi tranşate pe o singură planşetă. Acest „să fie aşa cum îmi doresc“ invocat în text este un criteriu necesar, dar absolut insuficient, pentru modelarea spaţiului public, oricît de sincere şi îndreptăţite par dorinţele autorului. Spre deosebie de un beneficiar privat, de familie sau de prieteni, o societate nu-şi permite astăzi „luxul“ previzibil şi fidel al proiectantului unic, chiar şi a unuia voluntar şi talentat.

Căci prin înlocuirea concursului de proiecte cu proiectul-cadou, sînt ocolite componente esenţiale ale unui demers planificativ transparent şi riguros. Prima, cea a calităţii arhitecturale, e întrunită prin selectarea soluţiei de către un juriu, pe baza unui punctaj, dintr-un număr de propuneri avînd şanse iniţiale egale etc. Cea de a doua componentă, a reprezentativităţii, vizează promovarea soluţiei cîştigătoare ca materializare a valorilor, aşteptărilor, judecăţilor, a imaginii asupra propriului viitor pe care comunitatea le are şi pe care le rafinează tocmai prin confruntarea diferitelor reprezentări. Legată strîns de a doua, componenta asumării se referă la disponibilitatea societăţii de a recunoaşte şi de a adera responsabil la spaţiu, odată realizat, alături de subcomunităţile ei: profesionişti, administraţie etc. Iar societăţile aderă mai greu, se ştie, la spaţii impuse decît la cele alese (edificator aici – sensul dublu al cuvîntului „ales“: calitate şi opţiune liberă).

În fine, ultima propoziţie a pasajului discutat – cea cu precedentul  – părăseşte caracterul intim, aproape emoţional, al textului, şi reflectă o viziune. O viziune care însă, dincolo de ridicolul ei, demontează prin implicaţiile pe care le are afirmaţiile care o precedă şi susţin. Imaginîndu-ne o breaslă întreagă care nu mai face decît să doneze proiecte pentru (aceleaşi) spaţii publice, ajungem repede la imaginea unor situaţii de concurenţă între donaţii şi la nevoia unei selecţii. Iar de aici pînă la reapariţia pieţei, ca manifestare comercială a concurenţei, nu mai e decît un pas, într-o lume normală şi liberă.

text de Tiberiu CIOLACU

Note:

[1] Adrian Iancu, Urbanism în Cluj-Napoca, 2004-2012, UT Press, Cluj, 2012, pag. 47;
[2] “Din punctul de vedere al proiectului au existat (…) probleme. Acestea au fost generate de faptul că licitaţia de atribuire a lucrărilor de proiectare a avut ca rezultat desemnarea unei firme care a ofertat cel mai mic preţ. S-a dovedit încă odată că cel mai mic preţ duce aproape inevitabil şi la cea mai redusă calitate, pentru că proiectul a avut foarte multe carenţe”, pag. 75;
[3] Fritz Schär, preşedintele filialei dn Berna a Camerei Arhitecţilor Elveţieni (BSA), „In Sachen Wettbewerb”, werk, bauen+wohnen nr. 10/2008