INTERVIU cu UNU la Unu: «Arhitectura trebuie să fie sinceră»
Sabin Borș: Acum doi ani proiectul Unu la Unu reușea ceva ce, după părerea mea, cu greu mai poate fi atins de participările românești la Bienala de la Veneția, fiind primul pavilion românesc amplu discutat în presa de specialitate și prezentat pe coperta unor reviste foarte importante. Dincolo de impactul de moment și de entuziasmul de atunci, cum vedeți astăzi realizarea voastră? Și cum o înțelegeți retrospectiv?
Liviu Vasiu: Cred că acum, la un an, aproape doi de la prezentarea proiectului nostru la Veneția, vedem această reușită ca un punct de vedere bine exprimat. Sperăm ca proiectul nostru să fi lăsat o urmă în mintea fiecărui vizitator al pavilionului. Cu siguranță acest proiect și-a marcat în primul rând autorii, având ca primă consecință nașterea grupului UNULAUNU.
Tudor Vlăsceanu: 1:1 vs. Bienala de la Veneția – un proiect care a răspuns bine la tema propusă de Seyjima. 1:1 vs. România – participarea unei echipe neobișnuite: vârstă, context, educație, experiență, etc... 1:1 vs. UNULAUNU – un proiect câștigător care a evoluat într-un mod de lucru, într-o viziune despre arhitectură, într-un birou.
Matei Vlăsceanu: A fost primul proiect pe care l-am realizat în formula aceasta și prima participare la Bienala de la Veneția , deci rămâne un moment important în evoluția Unu la Unu, fiind chiar începutul. Recunoașterea internațională a ajutat la consolidarea proiectului Unu la Unu (mă refer aici la echipă și la direcția pe care o cultivasem ). Ne-a fost foarte clar că trebuie să continuăm împreună.
Romina Grillo: A fost o experiență foarte bogată și entuziasmantă, încă îi mai auzim ecourile, dar mai ales a fost momentul în care s-a născut UNULAUNU, când am înțeles că eram 5 oameni cu viziuni asemănătoare în ce privește arhitectura.
Ciprian Rășoiu: O văd în continuare ca pe o reușită atât pentru noi ca echipă cât și pentru România ca prezență la acest eveniment. Confirmarea venită din presa de specialitate dovedește că experiența, vârsta și numele nu sunt obligatorii pentru a te face ascultat. Pe noi această realizare ne-a motivat să punem bazele unui birou de arhitectură.
Sabin Borș: Suntem, de altfel, în preajma lansării temei următoarei bienale de arhitectură. Care credeți că va fi viziunea următorului proiect, dincolo de tema ca atare? Până la urmă proiectul vostru a fost, acum doi ani, un risc asumat în termenii conceptului pe care l-ați utilizat. Credeți că următoarea participare va miza tot pe o astfel de abordare?
Liviu Vasiu: Într-adevăr a existat un anumit grad de risc în soluția noastră, dar cred că acest lucru este inevitabil și necesar. Cred că termeni gen viziune, concept sau idee sunt adesea folosiți ca simple cuvinte lipsite de conținut și de aceea sper ca următoarele participări să mizeze pe abordări generate de adevărate idei și viziuni, să fie adevărate prototipuri.
Tudor Vlăsceanu: Cred că tema bienalei este fundamentul oricărei participări la Bienală. Din câte știu, directorul de anul acesta este David Chipperfield, însă nu cunosc încă tema. În condițiile acestea îmi e greu să spun cum va fi următorul pavilion al României. Sper totuși să fie un proiect curajos, intrigant, proaspăt și vizionar. Ar însemna mult. Eu nu aș numi proiectul 1:1 – Exhibiting Space riscant. A fost răspunsul nostru la tema propusă. Nu cred că există mai multe explicații.
Matei Vlăsceanu: Cred că tema ca atare a avut un rol foarte important în felul în care am dezvoltat proiectul, așadar nu știu dacă tema următoarei bienale va permite același tip de abordare. People meet in architecture este un subiect foarte amplu…
Romina Grillo: Cred că experiența noastră va împinge următorii participanți spre a propune ceva curajos, cel puțin așa sper. Totul poate fi considerat riscant, depinde în ce mod va fi citit acest lucru. Pentru mine riscul cel mai mare e când ceva poate fi considerat insipid și monoton, sper deci că proiectul nostru va avea o oarecare influență, cel puțin, pentru a fi temerari.
Ciprian Rășoiu: Un risc asumat poate să ducă la un impact mult mai mare. Noi am căutat acest impact și de asemenea o claritate a mesajului. Sper ca și următoarea participare să comunice într-un mod cât mai ușor lizibil o afirmație care să provoace interesul vizitatorilor.
Sabin Borș: În ce fel credeți că proiectul vostru va influența viitoarele participări? Și în ce fel ați vrea să influențeze? Pe de altă parte, ați setat un anumit standard pentru viitoarele participări, și cred că multă lume de dincolo va compara în mod inevitabil următoarea participare a României cu ceea ce ați făcut voi. Cum vedeți acest lucru?
Liviu Vasiu: Următoarele participări ale României vor fi probabil judecate având în minte proiectul nostru și cred că acest lucru nu poate fi decât unul bun, atât pentru noi cât și pentru cei ce ne vor urma. Cred că proiectul nostru a avut forța de a se raporta la arhitectură într-un context general, universal și nu într-un context național și deci limitat; asta aș vrea să fie influența asupra următoarelor propuneri.
Tudor Vlăsceanu: Sunt și eu curios cum va influența participarea noastră viitorul acestei competiții... Eu sper totuși că participarea noastră la Bienală va da speranțe arhitecților tineri români. Cred că există o nouă generație gata să producă lucrări foarte bune, relevante într-un context mai larg nu doar național. Proiectul nostru nu cred că va reprezenta un standard. Îmi doresc ca participarea noastră fie doar unul din multele pavilioane notabile ale României la Veneția.
Matei Vlăsceanu: Sunt sigur că proiectul va avea o oarecare influență asupra următoarelor participări, sper doar ca influența să fie cea care trebuie. Trebuie înțeles că proiectul nostru descria o condiție urbană, aplicată pe contextul local, exprimată într-o manieră extrem de fizică și cu un rezultat foarte apropiat de realitate. Asta am vrut: expresie simplă – radicală – consistentă.
Romina Grillo: Sunt sigură că participarea noastră la Bienală, fiind o echipă foarte tânără, va inspira mulți tineri arhitecți din România, încurajându-i să participe la această competiție. Cred că noua generație are nevoie să se arate, să emeargă, iar faptul că există un exemplu care demonstrează că e posibil, e de mare ajutor.
Ciprian Rășoiu: S-ar putea ca participarea noastră să crească numărul celor ce vor intra în competiție pentru realizarea pavilionului. Ca urmare o concurență mai mare va duce și la un produs final mai bun. Faptul că participările vor fi comparate va facilita o citire mai critică a ambelor proiecte.
Sabin Borș: Vă gândiți să mai participați și la următoarea bienală pentru unul dintre cele două pavilioane ale României?
Liviu Vasiu: Nu știu.
Tudor Vlăsceanu: Câteodată da, câteodată nu.
Matei Vlăsceanu: Bineînțeles că o altă participare la acest eveniment ar reprezenta o provocare (poate chiar mai mare decât cea anterioară), ceea ce cred eu că ne intrigă/interesează foarte mult, în special după o experiență ca cea din 2010. Trebuie să vedem mai întâi care ne sunt prioritățile… probabil Bienala va fi una dintre ele.
Romina Grillo: Nu se știe niciodată.
Ciprian Rășoiu: Poate nu la următoarea, dar posibil la una din cele ce vor urma.
Sabin Borș: Oamenii tind să confunde de multe ori o astfel de participare cu o formă de icon național. De unde și reacțiile uneori adverse la munca depusă de voi. Care a fost, retrospectiv privind, cea mai dificilă parte a procesului prin care a trecut proiectul vostru? Mă refer aici la toate aspectele… conceptual, financiar, instituțional, motivațional…
Liviu Vasiu: Nu știu dacă momentele dificile prin care a trecut întregul proiect au fost determinate de reacțiile la acest „icon național” de care vorbești tu sau de lipsa de resurse și adesea lipsa de încredere și înteres de care ne-am lovit uneori. Aspectul care a definit cele mai dificile momente ale întregului proces a fost, după părerea mea, acela motivațional sau mai bine spus lipsa elementelor motivaționale și tot ce implică ele.
Tudor Vlăsceanu: Așa cum am spus, participarea noastră la Veneția a fost pentru contextul local un eveniment neobișnuit. Cu asta au apărut și controversele. Însă pentru noi proiectul era foarte clar, așa că nu au existat momente grele din punctul acesta de vedere. Într-adevăr pot spune, pentru că am condus acest proiect, că partea de implementare a proiectului a fost dificilă din varii motive. Învățam. Schimbam.
Matei Vlăsceanu: Am avut parte de multe dificultăți: financiare – bugetul destul de limitat pentru construcția pavilionului (la care s-au adăugat cheltuieli pentru refacerea pavilionului existent); conceptuale – datorită lipsei de bani au existat numeroase discuții cu privire la modificarea aspectului pavilionului, care tindea să prindă mult conținut prin materialitatea lui (uneori înțeleasă greșit); instituționale – birocrația este în general un domeniu destul de complex, așa că s-a investit multă energie și în direcția aceasta (și dinspre partea românească și dinspre cea italiană). Motivația a existat, cel puțin în echipa noastră.
Romina Grillo: Din punct de vedere conceptual nu a fost greu pentru noi. Odată găsită o idee clară, ne-a fost ușor să dezvoltăm proiectul. Partea cea mai grea a fost, din punctul meu de vedere, o lipsă de sprijin financiar și instituțional.
Ciprian Rășoiu: Pentru mine cea mai grea parte a fost încercarea de a realiza proiectul exact așa cum a fost gândit în faza de concurs. Insuficiența financiară ne-a obligat să regândim materialitatea pavilionului.
Sabin Borș: Care au fost compromisurile pe care a trebuit să le faceți atunci? Mă refer aici la compromisuri conceptuale, dar nu numai. Și cum au influențat acestea forma finală a proiectului?
Liviu Vasiu: Proiectul trebuia construit în beton, și deși pare o nebunie, eram la un pas de a transforma asta în realitate. Deși parte din coerența conceptuală, acest lucru nu a influențat în mod esențial ideea proiectului, dar cu siguranță ar fi ajutat la amplificarea ei.
Tudor Vlăsceanu: Betonul era propunerea noastră din concurs. Ne-am luptat mult pentru ea, însă în final, deși am fost foarte aproape, ne-am dat seama că nu se va putea realiza. Și eu cred că exprimarea ideii ar fi fost mai puternică folosind această metodă constructivă. Ideea însă a rămas aceeași de la început până la sfârșit.
Matei Vlăsceanu: Compromisul cel mai mare a fost să renunțăm la propunerea din concurs în care pavilionul era din beton turnat. Ne-am luptat cât am putut să îl păstrăm așa, dar din motive de logistică și din motive financiare s-a dovedit a fi imposibil. În final a trebuit să regândim materialitatea pavilionul astfel încât să nu alterăm conceptul proiectului: formula finală a ajuns să fie lemnul în 2 ipostaze diferite, definind cele 2 instanțe ale spațiului – interior vs. exterior.
Romina Grillo: Obiectul trebuia să fie construit din beton. Alegerea materialului nu era numai o expresie estetică, ci parte din conceptul proiectului. Instalația temporară ar fi avut un caracter mai permanent decât clădirea existentă, iar această contradicție ar fi generat reacții mai complexe din partea vizitatorilor. Cred că a fost o lipsă importantă a proiectului nostru.
Ciprian Rășoiu: A existat un singur compromis, schimbarea materialului din beton în lemn. Poate aceasta a redus impactul însă nu a modificat conținutul.
Sabin Borș: Un reproș oarecum anonim care vi s-a făcut a fost acela că ideea proiectului vostru nu ar fi fost una „convingătoare”. Credeți că arhitectura ar trebui să convingă? Să fie clară și evidentă? Vă întreb pentru că, din punctul meu de vedere, arhitectura trebuie să asume și o dimensiune politică și socială, prin urmare trebuie să joace foarte fin între transparență, pe de o parte, și o oarecare ascundere care să îi mascheze totodată mesajul imediat.
Liviu Vasiu: Da, cred că arhitectura ar trebui să convingă, dar asta nu ar însemna să fie evidentă sau lipsită de mister, în rest cred că ai cam răspuns singur la întrebare.
Tudor Vlăsceanu: Proiectul 1:1 nu dorea să convingă pe nimeni de nimic, poate asta a fost problema... Vroiam doar să prezentăm viziunea noastră despre o temă care nici ea la rândul ei nu avea un caracter persuasiv. People meet in architecture era o temă care vorbea despre caracterul performativ pe care arhitectura îl are. Cred că proiectul nostru a răspuns foarte bine la această temă. Eu cred că dimensiunea socială și politică sunt de multe ori consecințe ale unor proiecte de arhitectură. Acestea pot fi anticipate sau căutate în proiect, dar nu sunt sigur dacă pot fi numite ingrediente. Cred că un proiect bun de arhitectură capătă de la sine, în timp, dimensiunea despre care vorbești. Cred totuși că arhitecții au capacitatea de a face o cercetare foarte bună în aceste domenii, și că gândirea specifică unui arhitect îi face să aibă soluții foarte bune în aceste domenii. Nu știu dacă aș numi acest fenomen arhitectură, dar cu siguranță îmi captivează imaginația.
Matei Vlăsceanu: Cred că atitudinea primează, și cred că ar trebui să fie exprimată clar și evident, fie că e de factură socială, politică, pur estetică, etc.
Romina Grillo: Da, cred că arhitectura ar trebui să fie convingătoare, dar evident fără a fi lipsită de mister. Asta pentru că trebuie să aibă mai multe posibilități de a fi interpretată. Cu cât mai evidentă cu atât mai plictisitoare, mai banală. Convingătoare nu înseamnă că e absolut transparentă.
Ciprian Rășoiu: Clară cu siguranță, însă nu și evidentă. Dimensiunea politică și mai ales cea socială ar trebui să contureze și să susțină mesajul într-un mod integrat, fără să determine în mod necesar o separare între aceste două niveluri de transparență și ascundere. Architectura trebuie să fie sinceră.
Sabin Borș: De cele mai multe ori proiectele accentuează valoarea de întrebuințare, prin urmare de instrumentalizare a arhitecturii. De ce credeți că unii preferă să vadă arhitectura doar în termenii unui vehicul utilizabil? Și care ar fi, după părerea voastră, modul prin care arhitectura ar putea evita un astfel de stigmat?
Liviu Vasiu: Dacă e cineva care preferă să vadă arhitectura în felul acesta, e pentru că au deja o părere despre ce înseamnă arhitectura pentru ei. Cred însă că cei mai mulți o văd pur și simplu în acest fel pentru că nu s-au întrebat niciodată dacă arhitectura îi poate învăța sau nu ceva.
Tudor Vlăsceanu: Cred că o viziune imediată în tema de proiectare are drept consecință de multe ori această instrumentalizare a arhitecturii. De multe ori aspectul financiar este o scuză pentru această lipsă de orizont. Eu cred în ideea unei clădiri, adică o îmbinare subtilă între program arhitectural, configurație spațială și expresie arhitecturală. Câteodată această definiție capătă, în cazul nostru, valențele unei invenții. Probabil ar trebui ca fiecare arhitect să se întrebe ce a inventat prin proiectul pe care îl face? Poate așa se poate evita o super simplificare a arhitecturii... nu știu...
INVÉNȚIE, invenții, s. f. Rezolvare sau realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoașterii care prezintă noutate și progres față de stadiul cunoscut până atunci.
Matei Vlăsceanu: Cred că politicul are un rol destul de puternic în acest “shift”. Într-o societate capitalistă, beneficiarul provine în general din sectorul privat, prin urmare investiția pe care o face trebuie să fie foarte bine justificată, astfel că valoarea de întrebuințare primează asupra oricărei alte valori (în general). Nu cred că ar trebui evitată situația, ci găsită metoda potrivită pentru a folosi această percepție ca un instrument pentru ca produsul final să fie calitativ din toate punctele de vedere: estetică, funcționalism, eficiență, sustenabilitate, etc…
Romina Grillo: Cred că acesta e felul cel mai ușor de a vedea arhitectura, și bineînțeles și cel mai puțin riscant. Cred că acest lucru se poate evita doar cu ajutorul multor întrebări și cu voința de a inventa ceva, de a nu fi mulțumit acceptând să faci ceea ce e deja prestabilit ci de a încerca să rupi convențiile. Munca noastră ar trebui considerată mai complexă decât a produce un mijloc utilizabil, e un amestec de creativitate, rațiune, dar mai ales inovație.
Ciprian Rășoiu: Architectura a avut și va avea întotdeauna acest rol de funcționalitate prin faptul că ea servește necesității de adăpostire. A o privi mai departe de atât înseamnă a avea dorința de îmbunătățire a mediului în care trăim. Ea poate evita această privire singulară de îndată ce utilizatorul descoperă că poate participa la modelarea ei.
Sabin Borș: Am avut parte, recent, de un dialog interesant între generații, pe care l-aș putea rezuma, tematic, la o diferență de perspectivă asupra rolului pavilioanelor și construcțiilor temporare în edificarea unei noi viziuni asupra felului în care ar trebui să construim. Există, pe de o parte, o viziune nouă, care „desface” oarecum locuirea, o expulzează, o așează într-un câmp aparent public unde diferitele interferențe re-interpretează și re-contextualizează mereu locuirea, și unde structurile sunt mereu temporare; iar pe de altă parte există întrebarea, desigur pertinentă, în ce fel aceste structuri temporare sau pavilioanele dau într-adevăr seama de o nouă filosofie a locuirii, dat fiind faptul că ele accentuează de cele mai multe ori o metaforă și edifică un spațiu imaginativ, dar care nu dă seama de funcțiile imediate ale locuirii.
Liviu Vasiu: Nu cred că am ințeles întrebarea ta, dar pot spune că locuirea a fost și va fi cu siguranță tema cea mai dezbătută în arhitectură. Nu cred că există o formă de locuire predefinită, și cred că modul în care locuim se va schima mereu, ba chiar cred că suntem capabili să găsim confort în moduri de locuire care acum ne par foarte îndepărtate.
Tudor Vlăsceanu: Cred că în general construcțiile cu caracter temporar apar în situații deosebite: de la cataclisme până la evenimente (Bienala de la Veneția). În ambele cazuri, oricât de diferite ar părea, arhitectura propusă este una care se adresează unei situații nemaiîntâlnite... iar eu aici văd potențialul unei astfel de arhitecturi. Motivul (urgența, fastul, necesitatea) lucrărilor nu mai este relevant în ceea ce privește strict produsul arhitectural, pentru că în fața unei situații complet noi, trebuie să ai și un răspuns arhitectural pe măsură. Găsesc arhitectura temporară ca un domeniu cu imens potențial de experiment, inovație, sau chiar regăsire a unor valori pierdute.
Matei Vlăsceanu: Cred că pavilioanele dau seama de o nouă filosofie a locuirii tocmai pentru că edifică ceea ce în general lipsește locuirii, sau cel puțin în arhitectura produsă acum. Ceea ce lipsesc pavilioanelor sunt aceste funcții ale locuirii, iar ce lipsește locuirii este metafora. Adevărul cred că e undeva la mijloc.
Romina Grillo: Aceasta este și a fost mereu o temă tratată de avangarde. În arhitectura contemporană e de asemenea un punct de reflecție datorită schimbărilor în modul nostru de a trăi, de a lucra, și de a vedea familia. Aceste lucruri vor schimba în mod evident și modul nostru de a locui. Sunt aspecte pe care o arhitectură temporară le poate atinge.
Ciprian Rășoiu: Caracterul temporar al acestui mod de a edifica are ca și consecință libertatea de a experimenta, fără a fi constrâns de aspectele reale ale locuirii. Experimentul poate, prin dimensiunea lui inovativă, să modifice felul în care privim locuirea.
Sabin Borș: Se poate salva arhitectura din impasul ei actual prin intermediul pavilioanelor sau al construcțiilor temporare? Putem practica un „intervenționism” arhitectural politic care să contribuie la o modificare a percepției asupra arhitecturii societății, care să producă forme de locuire angrentate în realitățile cu care se confruntă astăzi societatea? Și dacă da, cum vedeți acest lucru, prin prisma practicii voastre ca exponenți ai unei noi generații de arhitecți?
Liviu Vasiu: Arhitectura temporară are fără îndoială o anumită ușurință în a-și antrena utilizatorii într-un dialog cu noi vocabulare de arhitectură. Faptul că relația dintre societate și acest gen de arhitectură este una dezinvoltă și de multe ori inconștientă, face ca arhitectura temporară să aibă caracterul unui mijloc de educație. Deși singurele noastre proiecte construite au fost temporare, asumându-și caracterele mai sus menționate, intenția noastră e aceea de a transporta aceste dimensiuni activiste în toate proiectele noastre viitoare.
Tudor Vlăsceanu: Caracterul de experiment pe care arhitectura temporară îl are este desigur un element care stabilește un teren comun între public și arhitecți. Din această întâlnire există beneficii. Unul ar fi transformarea arhitectului din simplu prestator de servicii într-un personaj activ care își asumă și alte roluri, iar altul ar fi o informare mult mai bună a publicului despre arhitectură, un public care astfel devine un critic mult mai bun al rezultatelor arhitecturale. Având în vedere că multe dintre proiectele noastre au acest caracter de arhitectură-instalație, putem spune că există o dimensiune „activistă” în biroul nostru, însă aceasta nu este singura noastră țintă.
Matei Vlăsceanu: Nu îmi dau seama dacă se poate “salva”, dar în orice caz cred că putem ridica măcar niște semne de întrebare dacă nu chiar niște răspunsuri. În ceea ce ne privește pe noi, cred că încă suntem în stare de formare, dar cred că procesul acesta de formare este cel mai productiv. Cu fiecare proiect cred că încercăm să ne provocăm reciproc, astfel încât rezultatul să fie unul consistent.
Romina Grillo: Arhitectura temporară e cu siguranță un mijloc care poate sensibiliza masele. Acest tip de arhitectură intervenționistă ne ajută să înțelegem și să rezumăm temele sensibile transformându-le în manifeste înțelese și de către mase, dar evident aceasta nu e o arhitectură completă și nu poate fi de ajuns. Arhitectura e un lucru care se trăiește în fiecare zi și care poate fi criticat nu doar pe hârtie. E un lucru care nu poate fi doar citit, ci trăit ,înțeles și digerat într-un arc de timp.
Ciprian Rășoiu: Da, am putea practica, cred însă că lipsește o teorie, concepută colectiv, care să susțină acest „intervenționism” pentru ca el să poată cu adevărat schimba ceva.
Proiectul UNULAUNU 1:1-Exhibiting space
