INTERVIU cu Mihai Duțescu: „Nu mai cred în proiectele care se închid perfect”
După ce arhiforum.ro a publicat două proiecte ale arhitectului Mihai Duțescu, Imobil rezidențian în Voluntari și Proiectul de transformare a unui maidan din Rahova pentru Idei mici pentru un oraș mare, l-am provoca pe arhitect la o discuție despre mediul urban, proiectul de arhitectură, restaurare și arhitecții puși în situație de criză.
Sabin Borș: În descrierea biroului se menționează faptul că biroul se bazează pe un concept hiper-pragmatic. Ai putea detalia noțiunea de hiper-pragmatism așa cum o înțelegi tu? Ce înseamnă a răspunde eficient cerințelor și ce înseamnă a le folosi creativ în cazul unui proiect?
Mihai Duțescu: Când am găsit formularea aceea, treceam dpdv profesional printr-o perioadă foarte aglomerată, cu tot felul de imobiliarişti care mă terorizau zilnic. Era aşadar o perioadă în care simţeam că pierd din ce în ce mai tare contactul cu ceea ce ar fi trebuit să însemne profesia asta, în forma sa ideală. Aşa că mă consolam cu ideea că e OK să fii un arhitect hiperpragmatic, dar să încerci să răspunzi totdată creativ, chiar poetic, să te ţii tare etc. – în fine, prostii. Acum însă, la mii de ani de la momentul când am scris acea frază, mă uit la ea şi mi se pare simpatică în naivitatea ei avântată, de-aia nici n-am modificat-o pe site; deci ce-ar trebui să-ţi răspund, că văd hiperpragmatismul ca pe un fel de grad zero al realismului?
Sabin Borș: Cum poate forma unei clădiri să spună o poveste despre oamenii care o locuiesc?
Mihai Duțescu: Sorry, nu pot să răspund la întrebări în care se foloseşte personificarea, ca figură de stil.
Sabin Borș: Ce crezi că ne-ar putea inspira și ajuta să creăm un sentiment mai puternic de unicitate în orașe?
Mihai Duțescu: Personal, nu mă omor după oraşele care urlă de unicitate, oricum ar fi ea. Îmi plac mai degrabă oraşele cu un caracter mai ambiguu şi care sunt mai puţin spectaculoase la prima vedere, oferind astfel versatilitate. Însă dacă e să ne gândim, spre exemplu, la oraşe de hipsteri, precum Barcelona (defunctă) a primului deceniu al mileniului 3, sau Berlinul de azi, sau Copenhaga, ne dăm seama că bazele au fost puse cu ani în urmă, când nimeni nu se gândea la hipsteri, şi mai ales vin dintr-un cumul de factori care mai de care mai incongruenţi: de la morfologia urbană, la gastronomie. La fel, dacă e să vorbim despre Bucureştiul cocalarilor de azi şi de mâine. Ca să detaliez, am să zic totuşi de Barcelona. Barcelona a fost sistematizată masiv în sec. 19 după planurile lui Cerdà, s-au trasat străzi şi insule urbane rezidenţiale şi cu comerţ la parter, în mare parte identice. Insulele acestea, ca nişte pătrate cu colţuri teşite, au fost ocupate de clădiri în front continuu, aliniate cel mai adesea la cornişă, cu rezolvări adecvate de colţ etc. Clădirile sunt relativ înguste la stradă, comparativ cu profunzimea lor – de aici a rezultat necesitatea amplasării câtorva curţi de lumină şi ventilaţie la fiecare clădire, rezolvate minimal. Mai mult, majoritatea clădirilor au o planimetrie identică, cu un nod de scară şi 2 – 3 apartamente pe palier, fiecare apartament având minim 4 camere, dintre care cel puţin 1 cameră are fereastră exclusiv la curtea de lumină. Cu alte cuvinte, masterplanul lui Cerdà a dat naştere unui număr uriaş de apartamente preponderent mari, cu multe camere, în care pot locui chiar şi 10 persoane. De aceea, la începutul anilor 2000 când un astfel de apartament uriaş se închiria cu aproximativ 2500 Euro / lună, în general chiria se împărţea în mod firesc între mai mulţi co-locatari, fiecare cu camera lui sau fiind nevoit chiar să împartă la rândul său o cameră cu altcineva, având cu toţii acces la utilităţile comune: băi, bucătărie, sală de mese. De aici, hipstereala, colcăiala.
Sabin Borș: Cum evoluează pentru tine un proiect de la planuri la realizarea efectivă?
Mihai Duțescu: E o cale lungă şi plină de frustrări. Apar întotdeauna diferenţe şi ajustări pe parcurs; pe unele le poţi controla, pe altele nu, fiindcă vin de undeva de deasupra ta (din raţiuni financiare de cele mai multe ori). De-aia nu mai cred în proiectele care se închid perfect, pentru că acestea suferă transformări dramatice din cauza unor modificări minuscule.
Sabin Borș: În ce fel diferă un proiect cultural de unul comercial la nivel de abordare?
Mihai Duțescu: La proiectele comerciale principalul criteriu de evaluare din partea clientului ţine de rentabilitate. Nu există un buget fix, ci cel mai adesea doar un buget maximal în care trebuie să se încadreze, cel mai important lucru fiind ca profitul să fie cât mai mare în urma fructificării lor: închiriere, vânzare. Spre deosebire de acestea, proiectele culturale au buget fix şi nu sunt făcute să dea naştere unui profit cuantificabil în bani.
Sabin Borș: Care e diferența dintre a construi ceva nou într-un spațiu și a renova sau a restaura, ca percepție asupra proiectului de arhitectură?
Mihai Duțescu: Renovarea sau restaurarea presupun existenţa unui obiect construit care şi-a lăsat deja amprenta asupra unui loc şi a influenţat viaţa utilizatorilor prin existenţa sa de-a lungul anilor. În schimb, când construieşti ceva complet nou aduci un aport considerabil la starea de fapt a locului pe care construieşti, iar asta înseamnă şi echilibru, şi dezechilibru deopotrivă – scuze pentru cum formulez, încerc să mă feresc ca dracu de faze heideggeriene.
Sabin Borș: Cum poate fi reinventat un spațiu fără a șterge memoria și moștenirea trecutului?
Mihai Duțescu: „Moştenirea trecutului” – superb, TVR Cultural big time. Presupun că nu se poate păstra 100% şi eu oricum nu cred atât în conservarea memoriei trecutului, cât mai degrabă în conştientizarea şi procesarea sa.
Sabin Borș: În ce fel poate locuitorul urban să reinventeze sensul cuvântului nou?
Mihai Duțescu: Să fie cool, să meargă la vernisaj la Pavilion Unicredit să ia contact cu Arta Subversivă, apoi după vernisaj să se proptească în Control să bea bere Grolsch şi să discute despre ce ar fi putut face Nicuşor Dan dacă venea la Primărie, „locuitor urban” fiind. Sau să îşi ia geanta miţoasă de lână şi să meargă la MTzR să întâlnească „oameni faini” ca şi el. Sau la Green, la jazz, să asculte, lol, jazz.
Sabin Borș: Cum crezi că pot noile tehnologii să utilizeze într-un mod mai eficient clădirile și resursele de care dispunem?
Mihai Duțescu: Sunt cam certat cu noile tehnologii, aşa cum unii vecini de-ai mei din Rahova sunt certaţi cu igiena, deci nu ştiu să răspund ca lumea nici la întrebarea asta. Am făcut câteva proiecte în care am folosit fotovoltaice, pompe de căldură, panouri solare, sisteme de stocare a apei calde pe perioade de luni de zile şi refolosirea ei în perioada iernii etc. etc. – dar nu cunosc decât principii generale.
Sabin Borș: În 2008 ai devenit doctor în arhitectură cu o teză despre hibridizare în orașul contemporan. În ce fel înțelegi noțiunea de hibridizare și care este legătura dintre vernacular, noile media și digital? Care este importanța noilor media pentru arhitectură?
Mihai Duțescu: Am zis hibridizare atunci pentru că n-am ştiut să definesc mai corect ceea ce vroiam. Teza mea pleca de la criza (Neo)Modernismului de azi şi încerca să găsească un răspuns acţionând nişte supape ceva mai marginale: fenomenele arhitecturii vernaculare urbane, cu adecvarea agresivă la context a arhitecturii fără arhitect, forţa intervenţiilor abuzive parazitare, vitalitatea mahalalelor şi potenţialul maidanelor, frumuseţea stranie a caselor ţigăneşti ş.a.m.d. Noile media – de la derivele situaţioniste, la cultura digitală actuală – reprezentau, în acest scenariu, instrumente de procesare ale culturii vernaculare urbane.
Sabin Borș: Cum supraviețuiește un birou de arhitectură impasurilor pe care le produc crizele actuale?
Mihai Duțescu: În cazul meu, lucrând de unul singur, de la biroul (de arhitectură) de acasă; neexistând ca birou propriu-zis.„
1 comentariu: