Dumbrava minunată e situl ideal

Lizuca, fără inhibiţii. Lizuca lui Sadoveanu a crescut, s-a 'nmulţit şi s-a 'mprăştiat în toate colţurile patriei şi, aceiaşi iubitoare de natură şi la fel de jucăuşă, a descoperit acest adevăr bucolic: casa ca lumea e casa-n peisaj. Mă rog, cred că aţi înţeles: e vorba de urmaşii urmaşilor simbolici ai acestui personaj drăgălaş şi zglobiu, cărora le aparţin acum (şi în vecii vecilor) nu doar Moldova, ci şi Ţara Românească şi Ardealul – deci, în mod fatal, şi Clujul cu împrejurimile lui cu tot. Ei au ajuns „apropitari” de terenuri mai mult sau mai puţin înverzite sau mari dregători locali, de municipiu şi de judeţ, generoşi cu retrocedările şi aprobările necondiţionate; au ajuns registratori cadastrali, notari, juzi, arhivişti şi topometri iscusiţi şi asidui – cu toţii comportându-se ca veritabili agenţi imobiliari cu puteri executive. Nu a contat faptul că în hărţile funciare de până spre mijlocul secolului trecut majoritatea terenurilor situate în hinterlandul localităţii se găseau în „proprietatea comunei Cluj”, erau păşuni, livezi, păduri, râturi de posesie comunală. Între timp, „mişcarea parcelară” a tot fluctuat supusă unor politici şi transferuri nebuloase, derapând într-un soi de despotism al posesiei private care devine zilnic (sau, mă rog, peste noapte) tot mai întinsă. În schimb, amputat constant în urma unor preparative netransparente şi aflat într-un, de neînţeles, unghi mort al interesului opiniei publice, domeniul public mai înseamnă astăzi doar străzi şi trotuare. Dar, ce ştim cu siguranţă este că nu hârtiile ne fac pe noi, oamenii, ci exact invers. Să trecem.

Alţi urmaşi de-ai Lizucăi, graţie specializării lor, au pus umărul la ocuparea acestor terenuri cu  construcţii nenumărate. De treabă şi săritori, ei au contribuit nemijlocit la ieşirea arhitecturii în natură, ei au scos oamenii la pădure, la loc cu verdeaţă – cu casă cu tot, de bună seamă. Înalta ştiinţă a aşezărilor umane a căpătat nuanţe specifice pe care le-am putea denumi urbanism „de pădure”, „de coline verzi”, „de poiană” ori „de malul apei” - zone cu statut extravilan de jure, de facto sau (preferabil) ambiguu. Sunt subvariante ale urbanismului care nu se deosebesc de cel propriu-zis (de oraş, cum ar veni), sunt doar alte faţete ale acestuia, care pretind atitudini mai relaxate, mai îngăduitoare, mai bonome. Când se acţionează cu la fel de multă dezinvoltură în zonele verzi ale intravilanului, se cheamă urbanism de „spaţiu verde neîntreţinut de municipalitate”, spaţiu considerat rudiment de parc (cu lacuri sau fără), plantaţie de bălării, teren viran sau maidan, după caz. Locuri nasoale, insalubre, asanabile. Drept urmare, operaţiunile urbanistice în speţă, aplicate deopotrivă în intravilan sau extravilan, constituie un providenţial urbanism de desţelenire civilizatorie ce semnifică „progresul şi numai progresul” şi dezvăluie plăcerea vădită a protagoniştilor de a se juca prin zonele verzi ale oraşului. De ce prin aceste zone? Poate pentru că fiind vorba de jocuri (urbanistice) pentru adulţi, e indicat să se practice, aşa, mai ferit, mai cu perdea - verde, desigur. Prin parcuri şi păduri.

La subiect. E lesne de sesizat că atmosfera în zonele preurbane ale Clujului este încărcată, mai tot timpul, de suspans. Răsar construcţii acolo unde nu te-aştepţi, pe dealuri, pe văi, prin poieni, prin livezi. Umbra fiecărei margini de pădure conturează un virtual şantier. Mai nou, dregătorii noştri, grijulii ca nu cumva să ne plictisim, ne pregătesc noi surprize: „haşurează” cu mâna  urbaniştilor, în tot felul de studii savante, natura pentru a o salva, propunând, cu un amestec de ingeniozitate şi spirit gospodăresc, parcuri în păduri - cazurile Pădurii Hoia sau a Pădurii Lombului. Înduioşător. Dar ceea ce a ocazionat rândurile de faţă este construirea în Pădurea Mănăşturului, astăzi, sub ochii noştri şi cu binecuvântarea specialiştilor şi a „organelor şi organismelor interesate”, a unei artere de lotizare în toată regula, cu mari osteneli şi cu cheltuieli extrem de serioase, pe banii comunităţii, adică ai anonimilor. În consecinţă, deja au apărut două case în Poiana Pater-Galcer - un spaţiu de loisir folosit până acum de capul lor de tot felul de „oameni obişnuiţi” (anonimii de mai sus). Desantul celor două case constituie avanpostul unei tentacule de urbanizare ce pleacă din capătul Mănăşturului, zona Mehedinţi, şi se întinde câţiva kilometri până la drumul Sfântu Ion – cum vedem în planşa de reglementări urbanistice „Zonificarea Teritoriilor Intravilane” din noul PUG şi cum se întrevede deja la faţa locului. Lucrare mare, ambiţioasă, dificilă, dar realpolitik-ul ne demonstrează că atunci când există bunăvoinţă şi, îndeosebi, colaborare şi colaboratori, nimic nu e cu neputinţă. Unii ar spune că docilitatea urbaniştilor, ecologiştilor, sociologilor, geografilor, forestierilor în faţa decidenţilor politici şi a investitorilor ultraofensivi, lipsa de vlagă a agenţiei de specialitate în faţa abuzului generalizat asupra mediului ambiant sunt absolut inexplicabile. Fără îndoială, greşesc. E vorba de flexibilitate, spirit cooperant, respectarea unor învoieli (sau pacturi) şi multă, multă înţelegere pentru firea umană şi mofturile sale. Agenţia de mediu, bunăoară, n-ar fi în stare să facă rău nici măcar cuiva care ar distruge spaţiul verde al jardinierei din faţa propriului sediu. Într-atâta-i de bună şi de înţelegătoare.

Desfătări rezidenţiale în natură; antecedente. Bineînţeles, urbanizarea acestei zone verzi, care va deveni din poiana minunată a o sumedenie de drumeţi anonimi anturajul mirific al câtorva vile de personaje principale, nu este un caz izolat, nu este o noutate. Pădurea Făget, transformată parţial în Cartierul Făget, este o mare reuşită urbanistică postdecembristă, o probă de descătuşare a energiilor financiare şi a potenţelor relaţionale ale elitelor postdecembriste – les nouveaux riches. Să nu uităm, de asemeni, de zonele aşa-zis turistice mai îndepărtate din jurul Clujului, unde clujenii viguroşi şi-au plantat  casele de vacanţă, cu nemiluita şi fără să întâmpine vreun obstacol: Băişoara, zona lacurilor  de la Gilău, Someşu Rece, Valea Ierii, Mărişelu etc. etc. Un amalgam arhitectural de forme şi chipuri de barăci, căsuţe, cabane, case, vile, viloaie, blocuri de locuit - eliberat de orice constrângeri urbanistice sau de altă factură. Regula de bază: cea a bunului-plac. Splendide expresii ale unei virilităţi constructoare dezlănţuite care durează necontenit de peste două decenii, dovezi de fantezie, permisivitate, lejeritate, dezînhibare, prolificitate. Dar mai presus de toate, dovezi de profund umanism. Devreme ce o serie (limitată!) de semeni de-ai noştri se vor simţi bine, în largul lor, se vor desfăta în natură, merită orice efort, orice risc: putem defrişa păduri, putem betona cu „căşi” malul lacurilor montane, putem terasa pentru construcţii pârtii de schi, putem lotiza poieni, versanţi colinari şi văile pâraielor – nici o pagubă nu-i prea mare. Desfătarea – cuvânt potrivit, cu omofonii sugestive – scuză orişice mijloace. Iar edilii responsabili (şi proiectanţii colaboratori) nu pot fi decât mulţumiţi arătându-se atât de concesivi, de lipsiţi de reticenţe, de ingenioşi în satisfacerea poftelor locative ale acestor mari iubitori de natură. Nesăbuinţă, complicitate cu cei dispuşi să-şi facă mendrele pe seama oraşului şi a judeţului nostru, dispreţ apăsat faţă de mediu ambiant, incapacitate administrativă de a controla un teritoriu? Nimic din toate astea. Ar fi o mare răutate să gândim aşa.

Despre oameni curajoşi şi urbanizarea la ...firul ierbii. Un articol - de altfel foarte interesant şi bine scris - dedicat noilor periferii ale Clujului, semnat Colectivul Planwerk şi apărut în revista Urbanismul (nr.9/2011) propune în această privinţă, în ciuda unui scepticism de fond şi a distanţei critice marcate care transpar per ansamblu, câteva noţiuni cheie lămuritoare, concomitent argumente redutabile: toleranţă, colonizare, pionierat, temeritate, aventură, filmele lui John Ford, surpriză, locuri de explorare. Foarte frumos. Eu aş merge mai departe: pe lângă spiritul pionieresc al coloniştilor dispuşi să înfrunte orice oprelişti legale, aş remarca (aş ridica în slăvi, ce mai!) şi spiritul donquijotesc al unora, nu puţini,  dintre ei, care similar personajului lui Cervantes în confruntarea sa patetică cu morile de vânt au confundat copacii din Făget cu duşmanii. „Să moară duşmanii mei!” - clamează versul emblematic al unui gen muzical care poate fi şi el invocat aici. Doborându-i la pământ, au eliberat amplasamentul. O primă izbândă a impetuosului comando urbanistic. E ceea ce se cheamă deja urbanizare incipientă, civilizaţie in statu nascendi. Suburbie aurorală. Desigur, „idealurile” sunt mult mai pragmatice decât cele ale nobilului scăpătat din La Mancha, cavalerismul nu-i pentru vremurile noastre, dar lupta e luptă şi, în plus, e cu happy-end. Donquijoţii noştri înving negreşit. Iar referirea la John Ford m-a făcut şi mai visător, mi-a stârnit şi mai mult imaginaţia: e mare păcat că nu se mai pot organiza curse pentru luarea în stăpânire a terenurilor, aidoma celor din Vestul Sălbatic american. Eventual, arbitrate de Oficiul de Cadastru şi de Camera Notarilor Publici. Desigur, căruţele cu coviltir trase de cai ale pionierilor preeriei vor fi înlocuite cu gipanele sau ateveurile contemporanilor noştri cu nimic mai prejos în privinţa străşniciei. Totuşi, parcă ar fi câteva mici deosebiri între America secolului XVIII şi România secolului XXI: noi am fi acum ceva mai instituţionalizaţi (nu cu mult), teritoriile în cauză n-au fost proaspăt cucerite (deşi, dacă ne gândim bine...), iar indienii, indienii ori nu există, ori n-au apărut încă în calea noastră. Nu de alta, dar să avem şi noi satisfacţia de a-i alunga de pe pământurile lor... şi de a-i extermina, of course! Nu ne rămâne decât să ne mulţumim, deocamdată, cu copacii, cu arbuştii, cu lăstărişul. Şi cu iarba, cu insignifiantele fire de iarbă cărora un oarecare Walt Whitman a găsit totuşi de cuviinţă să le dedice cândva o culegere de poeme, socotită azi între cele mai importante din istoria literaturii lumii. Dar urbanizarea de desţelenire implică, ne place ori ba, inclusiv mineralizarea peluzelor din bătătura puzderiei de noi gospodării şi probabil că azi, în România, poetul american şi-ar intitula volumul, mai degrabă, „Pişcoturi de dalaj” decât „Fire de iarbă”.

Însă, venind mai aproape de noi, adevărul este că până şi în Germania – ţara în care toată lumea ştie ce înseamnă das Planwerk, de pildă, şi e alergică la orice formă de „planlos” - s-au tăiat păduri în neştire; acolo exista şi noţiunea de Waldhufendorf (sat cu sesii de defrişare, aşa-zicând), doar că acţiunea de „comando urbanistic” se petrecea prin secolele XII – XIII. Precizare: componenta Hufen a acestui cuvânt compus provine din Hufe – pogon / iugăr, nu din Huf – copită, deşi aici, la noi, această ultimă variantă ar fi, poate, mai potrivită pentru a ilustra graţia cu care s-a „călcat” urbanistic în Pădurea Făget, spre exemplu. „Pădurea virgină e locul în care mâna omului nu a pus încă piciorul”, spunea ceva mai nostim un vechi panseu de-a lui Bulă, mare gânditor român de acum 40 – 50 de ani, de a cărui exegeză pătrunzătoare ar fi mare nevoie şi în zilele noastre, atât de palpitante.

Acuma, desigur, denumirea nostalgic-ironică de Picnic City, propusă în articol, va fi în curând improprie sau va rămâne doar in memoriam unei folosinţe publice defuncte. Terenurile cu pricina devin spaţii de folosinţă exclusivă unde cei mulţi (şi fraieri) nu vor mai putea ieşi la picnic decât pe la umbra gardurilor, prin rigolele înierbate ale drumului; iar când „apropitarii” păşesc în propria ogradă să-şi facă tradiţionalul barbecue pe ritm de manele, e mult spus că ies la picnic. Şi încă ceva, mai pe fond: să conchidem că studiile urbanistice, inclusiv PUG-ul, nu-şi mai pot propune decât cel mult să inventarieze pagubele excreşterilor spontane numite, cu atâta generozitate, suburbii, să deretice prin jurul urbei, să dea o aparenţă de ordine în zonele deranjate de avântul expediţionar al pionierilor? Sunt de acord şi cu asta, dar atunci, poate, pentru aceste documentaţii, mai potrivită ar fi denumirea de planuri urbanistice constatatoare. PUC. Păi nu?

Figuranţi... Altă deosebire, mai de substanţă, între noi cei de astăzi şi americanii de acum două-trei secole ar putea fi că în ţara noastră nu e vorba de vestul sălbatic, nu, aici este (sud-)estul domestic. În (sud-)estul domestic locuieşte o populaţie blajină care se dezvoltă armonios în preajma televizorului, se lasă domesticită de acesta şi se enervează doar la (tele)comandă. În România avem mai multe licenţe TV decât în SUA şi, în cursul acestui an – an de criză -, s-au vândut, până în luna august, televizoare în valoare de 68 de milioane de euro! Generaţia pro a devenit generaţia contra („antenizată sintetic zilnic”) şi poate va deveni, cine ştie?, generaţia abţinerii de la orice „uz al raţiunii”, sub hipnoza fenomenului pepededé. Graţie privitului abulic la televizor se va încheia, înclin să apreciez, al doilea mare proces istoric de sedentarizare a poporului român – odată, pastoral şi transhumant, adică cu „naturelul” ecologic. Televizorul îi condiţionează reflexele culturale, morale, politice, comportamentale ş.cl. Dacă televizorul nu are agendă civică, şi nu are că nu face rating, populaţia telespectatoare nu are reflexe civice. Ea moare de grija problemelor la nivel naţional (de fapt, ale celor din arena circului bucureştean) şi este total indiferentă la problemele locale, imediate, cele care-o privesc nemijlocit – sociale, administrative, investiţionale, urbanistice, ecologice, culturale etc. Nu are păreri privitoare la abuz şi injusteţe în spaţiul urban/public. Nu reacţionează nici când este alungată din parcuri sau păduri de agrement devenite situri pentru construcţiile celor puţini, dar incisivi. Apatie de într-adevăr figuranţi. Gurile rele susţin că asta ar fi o prelungire reziduală a deresponsabilizării civice şi a placidităţii inoculate pe vremea comuniştilor, dar bănuiesc că e o exagerare.

... şi personaje principale. S-ar mai putea reproşa faptul că expansionismul clujeanului de asfalt pe spaţiile verzi din jurul oraşului nu are resorturi sociale valide, nu este o necesitate strictă, incontestabilă. În general, avem de-a face cu oameni prosperi, cu venituri mult peste medie. (E normal. Forţarea, „spiritualizarea graniţelor” legii nu-i pentru loseri). Presupun că, dacă s-ar face un inventar al locatarilor noilor periferii, vom constata că majoritatea lor fac parte din câştigătorii tranziţiei, unii fiind chiar notabilităţi locale – politice, economice, juridice, funcţionăreşti, poliţieneşti ş.a. -, adică personaje, nu anonimi, „şefi”, nu inşi mărunţi. Oameni cu picioarele pe pământ, deloc inocenţi, „bazaţi” şi cu relaţii, remarcabili din punct de vedere al „isteţimii sociale”. Isteţimea socială este cheia succesului la români, în caz că nu aţi ştiut.

Gospodăriile înjghebate sunt foarte aproximativ semirurale, „apropitarii” putând fi socotiţi cel mult fermieri de răsaduri ambientale. Casa, curtea şi grădina sunt un soi de reclame in situ la accesoriile de la Baumax/Praktiker/Dedeman. Multe semipreparate, mult plastic, mult luciu, gadgeturi gospodăreşti, aranjamente de plante exuberante printre pietre incerte, soluţii şi materiale surogat - nimic autentic. Exces, imagine pestriţă, gust îndoielnic. Arhitectură: ioc. Admit că între pionieri mai găsim şi gospodari dedaţi la ritualuri rafinate, cum ar fi spintecarea şi tranşarea porcului de Crăciun în faţa casei, după metoda strămoşească – cu asistenţă puternic euforizată, pe-ndelete, în chinuri şi cu efecte speciale pe bune (cu risipă de fum, sânge şi răgete agonice) -, dar, parcă, nu i-aş numi pe chestia asta gospodari de periferie, necum mici fermieri. Poate barbari?

Cu toată bunăvoinţa, cazurile de gospodării solid motivate social-economic sunt extrem de rare. Lăsând la o parte orientarea explicabilă spre terenuri cu costuri de achiziţie mai mici,  este vorba, cel mai ades,  de un ideal de domiciliu idilic alimentat de îndelungi frustrări de (b)locatar şi de o problemă de plezirism, de capriciu  şi de vogă. Şi de consfiinţire a noului statut social la care s-a parvenit în tranziţie. Ar mai putea fi luat în calcul, aşa la scara istoriei recente, să zicem, încă un aspect. Zeci de ani populaţia satelor din jurul Clujului a tot migrat „la oraş”, acum asistăm la o mişcare inversă: în logica pendulului, locuitori ai Clujului (aceiaşi?) se „aşează” în afara oraşului. Chit că asta conduce la alienare urbană, la un fel de autoexcluziune din sistemul compact de dotări, străzi şi reţele edilitare al oraşului şi aminteşte de situaţia de neinvidiat a măierimii de odinioară – neacceptată în cetate, îndepărtată de la facilităţile şi protecţia acesteia. Or, să nu uităm: dezangrenarea urbană riscă desolidarizare socială.

Pe de altă parte, şi mă refer aici la „oamenii subţiri”, downshifting-ul , atât de la modă azi în lumea occidentală de calitate, nu se comite pe la margini de oraş, ci în sate pitoreşti aşezate în zone aşijderea. Downshifting ar fi retragerea din calea stresului carieristic al lumii moderne. Şi presupune multe renunţări, o trăire autentică şi sensibilă în natură, în general în locuinţe vechi, tradiţionale, un stil de viaţă simplu şi anticonsumerist, inclusiv practicarea microagriculturii şi ruperea cvasitotală de tarele atmosferei şi muncii din mediul urban. Prin adaptarea confortului urban deprins la mediul ambiant găsit, şi nu, cu brutalitate, tocmai pe dos.

M-am luat cu vorba. Desigur, toate acestea pot fi adevărate. Se poate oricând replica, însă, născocind motivaţii docte de genul: aceşti locuitori suferă de claustrofobie urbană – se sufocă între „cei patru pereţi” ai oraşului -, nu suportă constrângerile spaţiilor vechi-urbanizate, sunt roşi lăuntric  de spirit de aventură, de nerv pionieresc, dar şi de o (delicată şi) irepresibilă aspiraţie la privelişte frumoasă, cu pajişte şi pomi. Ce mai tura-vura, vor domiciliu stabil în natură şi desfătări în consecinţă. (E altceva, nu?) Înamoraţi dureros de natură, şi-au transformat visul de-o viaţă în realitate. Ţineţi minte cum prin anii '80 măcar un perete din sufrageria locatarului bovaric de bloc era tapetat cu un superb peisaj - păduri de mesteceni, apusuri de soare, munţi, văi, cascade –, prilejuri de suspine înăbuşite şi priviri lăcrămoase? Fototapetele se succedau vechilor carpete din anii '70 care înfăţişau „Răpirea din Serai” sau „Leul răgind”, alte mostre de autoiluzionare şi distincţie scenografică. Acum superbul peisaj este  „for real”, în rama ferestrelor de la vilă, anexă ornamentală a acesteia.

Oricum ar fi, cutezanţa coloniştilor provoacă admiraţia multora – cum am văzut şi mai sus – şi nu voi fi surprins când alţi comentatori plini de empatie nu se vor sfii să îi considere eroi de-a binelea, asimilându-i, poate, păstrând fireşte proporţiile, descălecătorilor noştri legendari. Din parte-mi, sunt încrezător într-un viitor luminos, de basm, în care lucrurile se vor limpezi, locuitorii se vor selecta după „valoare”,  după importanţă: personajele principale – Scufiţa Roşie, Albă-ca-Zăpada, cei trei iezi (desigur, fără capra proletară, dizgraţios cocoşată de muncă), toate frumoasele şi toţi voinicii în ipostaza lor matură şi capitalistă, hiperactivă şi chiar insomniacă – se vor caza în „pădure” ori la umbra lizierei acesteia, în timp ce personajele secundare – bunica inutilă, piticii naivi şi perdanţi şi, bineînţeles, lupul cel rău – se vor alătura figuranţilor în aglomeraţia oraşului. Dintre personajele secundare, doar vânătorul (buodiguardul, cum i se zice la noi în popor) va fi păstrat în pădurea rezidenţială pentru paza şi protecţia vedetelor şi a căsuţelor lor ca-n poveşti. Şi chiar aşa: ce să mai caute lupul cel rău în pădurea urbanizată, nicicând adormită, dezvrăjită? Îl putem recicla şi revaloriza pozitiv, transferându-l din basm în istorie şi consacrându-l ca monument de for public, perechea perfectă (dacă şi masculină) a lupoaicei romane. Devenind, iată, lupul nostru cel bun. Pe pietonal.

Ecologismul ne este suspect. Altminteri, iubirea mistuitoare de natură mistuie taman obiectul iubirii. Abuzul exclude ocrotirea, fără îndoială, dar în realitate nu o să acceptăm niciodată ca regnul nostru să fie dominat de regnul vegetal, să fie la cheremul persistenţei acestuia şi a obsesiilor ecologiste. Că ecologiştii sunt nişte trădători, e de la sine înţeles. Regnul nostru – nu-l denumesc pentru că sună depreciativ şi-mi sabotează pledoaria - e condamnat de logica ierarhiei şi a selecţiei naturale să-şi impună supremaţia asupra celui mineral şi a celui vegetal. Importanţa vegetaţiei este supralicitată, prea multă clorofilă strică, culoarea verde are conotaţii istorico-vestimentare şi etnico-heraldice dubioase, partidele „românilor verzi” s-au veştezit rău de tot, iar verzii cu partidele lor, în cel mai bun caz, ne lasă indiferenţi. Suntem în mod tradiţional neprietenoşi cu mediul, aşa-i datina la noi. Grinpis să fie la ei, la occidentali, aici, la noi, niciun grinpis. Noi avem oringipis, avem redpis, şi ne ajunge până peste cap. Disputele lor galante ne astâmpără setea de competiţie politică şi de parti pris-uri pătimaşe.

Şi pe deasupra (şi pe dedesubt), la noi totul e permis, că de-aia e democraţie, de-aia a înfăptuit poporul revoluţia. Ce atâtea reguli, restricţii şi fose septice vidanjabile? La cele câteva mii de locuinţe neracordate la canalizare din noile periferii, vidanjarea foselor septice s-ar spune că e o afacere înfloritoare şi maşinile-vidanjă ar trebui să se tot vânzolească prin zonă, prin oraş, să tot apară în câmpul nostru vizual, cu alte cuvinte. Eu, personal, nu ştiu să fi văzut vreuna şi nici n-am auzit de cineva să le fi întâlnit vreodată. Nu-i exclus ca în câţiva ani reactualizarea unor foraje să releve schimbarea dramatică a consistenţei geologice a terenurilor proaspăt urbanizate şi apariţia unui nou strat, inedit. Nu tocmai optim pentru fundare, dar dacă am fi maliţioşi am spune că este în perfect acord cu ce se întâmplă suprateran deasupra sa, arhitectural vorbind. Însă, ştim cu toţii, omul sfiinţeşte locul şi îşi marchează teritoriul după cum se pricepe şi el (şi după cum îi stă în caracter). Apropó, în oarecum altă ordine de idei, ştiaţi că în scumpa noastră patrie se taie pe oră circa 30 de hectare de pădure, apud revista National Geographic? Iar judeţul Cluj se află pe podium. Productivitate, perseverenţă, dârzenie, spirit necruţător – atribute susţinute de simbioza dintre om şi motoferăstrău, dintre întreprinzătorul zelos şi gater. Des invocatul grad de rudenie al românului cu codrul se traduce în fapt prin fratricid.

Bazele fundamentării teoriei unei democraţii urbanistice lărgite, adaptată locului şi timpului

Este incontestabil că aici în spaţiul valah, rigoarea teutonă este o chestiunea nespecifică, profund exotică, care se cere umanizată, înmuiată, mioritizată. Idee subînţeleasă şi din articolul publicat în revista „Urbanismul”. Nu ne putem terfeli tradiţiile de dragul unor mentalităţi străine. Iar remarcile sarcastice de genul - a aprecia la români inclinaţiile anarhice spre „Unordnung & Undisziplin” e acelaşi lucru cu a admira la fundamentaliştii islamici fanatismul - nu trebuie băgate în seamă.

Realitatea urbanistică a noilor periferii clujene mi-a sugerat să avansez câteva enunţuri teoretice care pornesc de la principiul sănătos şi demn: ce-i bun şi valabil la alţii, nu-i musai să fie şi la noi, ba din contră. (Corect? Corect.) Propunerea ar putea fi înaintată grupului de parlamentari inimoşi  şi peste măsură de responsabili care a iniţiat anul trecut scutirea de obligativitatea proiectului autorizat pentru case aşa-zis tipizate. Deci:

  • năravurile autohtone, indiferent de natura lor, sunt premise de lucru şi justificări irefutabile pentru orice tip de eveniment urbanistic;
  • evenimentul urbanistic are întotdeauna un caracter paradoxal, impulsiv, neprevăzut, izolat, incidental, unilateral, de vag interes public (până la deloc sau la dimpotrivă);
  • regulile şi regulamentele nu sunt axiome, ele trebuie demonstrate iar şi iar de către autorităţi şi pot fi contestate zi de zi, proiect cu proiect de către investitori;
  • pentru că norma, deci monotonia şi predictibilul, agasează însă improvizaţia, deci varietatea şi surpriza, pasionează, principiul de jam-session urbanistic va fi considerat singurul adecvat dezvoltării urbane autohtone;
  • proiectul poate fi şi ulterior execuţiei, cu precizarea că în anumite cazuri speciale nu este necesar defel;
  • treptat, documentaţiile de urbanism vor fi înlocuite cu ridicările topografice de reambulare, redenumite planuri urbanistice constatatoare;
  • în consecinţă, noţiunea de „execuţie în regie proprie” extinsă şi în urbanism va purta numele de - cum altfel? - urbanism în regie proprie;
  • firavele tentative de control al disciplinei în construcţii vor fi total suspendate pentru a nu tulbura liniştea coloniştilor, câştigată cu atâta uşurinţă;
  • se va recunoaşte oficial statutul special, privilegiat al unor locuitori care au dreptul de a nu se alinia la reguli, norme şi exigenţe sociale (inclusiv urbanistice), de a fi consideraţi mereu cazuri particulare, de  a-i sfida pe ceilalţi;
  • politicienii nu trebuie în niciun caz decuplaţi de la pârghiile deciziilor tehnice în urbanism pentru că politica urbană este, orice-am crede, orice şi-ar închipui cei naivi, doar politică, recte  populism, amatorism, voluntarism, combinatorism, discreţionarism;
  • se va continua boicotul generalizat (în administraţie, jurisprudenţă, proiectare) împotriva calităţii de domeniu public de facto al zonelor verzi de agrement şi ambientale ale oraşului, pentru a nu bloca naturaleţea (sic!) şi ambitusul evoluţiei urbane;
  • colinele, pădurile, poienile, livezile din jurul Clujului, dar şi scuarurile şi parcurile intravilane, vor fi declarate oficial zone verzi cu caracter provizoriu i.e. rezervaţii de amplasamente pentru construcţii;
  • să ne bazăm pe faptul că în urbanism disfuncţiile dobândesc stabilitate, devin particularităţi şi sfârşesc prin a fi selectate ca tradiţii.

Finalul nu-i de plâns, iar P.S.-ul nu-i de râs

„Sara pe deal”, pe vale, pe lângă vreo cărăruie sau alta, prin poieni, prin păduri şi, evident, în dumbrava minunată buciumul nici vorbă să mai sune cu jale – să dea semnale sonore depresive, adică. Se aprind mii şi mii de luminiţe feerice pe la casele răspândite hăt, cât vezi cu ochii. Ele sunt semnale vizuale tonice, de vitalitate urbanistică, ba chiar de veselie locativă. În niciun caz de jale. Se mai aude, din când în când, nu foarte adânc în pădure, tânguirea lină a motoferăstraielor – sunet atât de încurajator, atât de plăcut urechilor de colonist, mai ales, în perspectiva venirii iernii.
De of şi jale cântă Ada Milea, de exemplu: „O altă ţară dac-am avea, altfel ne-am bate joc de ea”. Fără vreo legătură cu subiectul nostru, se-nţelege. Căci urbanizarea zonelor verzi din jurul Clujului rezonează, dimpotrivă, cu nişte cântece săltăreţe, de voie bună, mobilizatoare, poate aşa ceva nou, ceva fusion, cum ar fi manele-country. Nu credeţi?

Post-scriptum: Şi totuşi, nu toţi se pot juca nestingheriţi pe teritoriul Clujului, prin împrejurimile sale, nu toţi pot fi urmaşii Lizucăi. Poate nu ar fi rău să aflăm cui îi datorăm urbanizarea Pădurii Mănăşturului cu poiana sa cu tot. Nu de alta dar să ştim şi noi pe cine să elogiem, nu? Desigur, deocamdată cele două case ascunse ca două corpuri delicte într-un luminiş de codru nu impresionează prea tare, dar când şoseaua va fi gata şi vilele vor împânzi întreaga zonă – conform PUG - isprava va fi desăvârşită, aptă de a provoca uimire. O ultimă remarcă: şoseaua din pădure poartă şi un nume,  Cernăuţi. Nume onorant, disproporţionat de onorabil, aş zice, pentru a fi asociat cu un astfel de „eveniment urbanistic”.

Lucian POPA

 
 

3 comentarii:

Grosariu Mihai Stefan
4 Oct 2012 - 07:01 pm

de ce a devenit dintr-odata "urbanismul" de sat, neplanificat, atat de rau pentru evolutia omenirii? textul acesta pare a fi scos dintr-o editie de catavencu destul de prost scrisa. atacuri peste atacuri si injosiri. multora nu ne place ce se construieste acolo, dar nu cred ca suntem noi atat de atotcunoscatori incat sa refuzam oamenilor care nu si-au pierdut 6 ani din viata desenand case fara acoperis si ascultand buddha bar sau mai stiu eu ce muzica "cu substanta", placerea unei case urite. e urita pentru noi, pentru acei oameni care au lucruri mai importante de facut decat statul pe archdaily, acele case, si acele relatii care se infiripa acolo, sunt frumoase. Daca frumusetea si adevarul ar fi universal valabile, si-ar da si ei seama de asta. Traiesc la sat, si tin sa mentionez ca de cand ii aia si pamantul, satele au fost planificate la mica intelegere, si ori e coincidenta ori nu, fericirea e mai mare si stresul mai redus intr-un mediu non-cartezian. nu sunt adeptul haosului, dar daca pe 95% din populatie nu ii intereseaza cat e consola si ce zaha hasis a dizainarit stalpul de telefon din fata casei, atunci nu cred ca e dreptul nostru sa fim atat de rigizi cu privire la modul in care isi fac casele si frustrarile lor. este o vorba: nu-ti place, nu te uita. e ceva moda mai nou prin romanica(in special in zona clujului am observat asta la indrumatorii de proiectare de la fau) ca tot felul de indivizi cu doctorat sa isi dea cu parerea despre cum ar trebui proiectate orasele, in special cum trebuie sa traiasca oamenii dupa ce scapa de la munca. peste tot am vrea o monotonie de case fara acoperis cu gri, alb, negru si ferestre mari, de parca oamenii care le comanda sunt niste entitati care nu au dreptul sa doreasca, iar cei care o fac, sunt condamnati instant. ajung sa cred ca proprietarii de case cu balustrii macar au curajul necesar sa ii impuna arhitectului in ce casa si in ce vecinatate vor sa traiasca, nu sa fim toti raportati la girofarul apusean.

atanasiu
5 Oct 2012 - 10:16 am

Domnule Grosariu, textul dumneavoastra este o jignire la adresa profesiei de arhitect si este explicabil doar prin prisma unei educatii precare si superficiale.
Daca nu ati inteles rostul unui arhitect sau al unui urbanist cred nu ar trebui sa faceti comentarii pe un site de specialitate si sa ramaneti in perimetrul satului dvs, atat geografic cat si cultural.

Andrei P
10 Oct 2012 - 03:32 pm

Domnul Grosariu reprezinta tagma arhitectilor care au permis amploarea fenomenelor descrise in articol. Suntem o societate saraca economic si cultural. Arhitectii care apar pe acest site sau in revistele de specialitate reprezinta din pacate un procent neglijabil din cei cu adevarati responsabili de urbanism si arhitectura in Romania.