Clujul, sub vremuri de febrilitate imobiliară ....

Pentru o privire retrospectivă a evoluţiei urbanistice a Clujului în ultimele două decenii, ar fi sugestivă compararea siluetelor panoramice ale oraşului din anii 1990 şi 2010; cele două vedute, să spunem simulate 3D, ar evidenţia faptul că noutăţile de după 1990 nu par deloc a fi efectul unor operaţiuni urbanistice responsabil programate, competent organizate şi unitar aplicate:

  •  dezvoltarea pe zonele spaţiilor verzi de contur ale vechiului intravilan - expansivă şi tentaculară, destructurată şi dezinhibată, căci lipsită de orice constrângeri (măcar... ecologice) - a fost preferată dezvoltării intensive şi inerţiale pe zonele deja urbanizate care reclamau ameliorare, actualizare, restructurare;
  • asaltul tumultuos al investiţiilor imobiliare, cu precădere în domeniu locuinţelor (dar nu numai), a avut un caracter necontrolat, de viitură cu vizibile aspecte de urbanism aluvionar;
  • excrescenţe ale vechiului perimetru construibil s-au mobilat la voia întâmplării cu construcţii răzleţe neintegrate în vreun sistem de colaborare spaţial-utilitară sau cu construcţii aglomerate în pâlcuri  haotice în care s-au suprapus toate tipologiile imaginabile de aşezare pe teren (inclusiv  „cascade” croşetate cu blocuri şi case „tradiţionale”!) şi toate gabaritele posibile, cu trama stradală abia ghicibilă, fără ierarhie;
  • între inserţiile în zone construite existente sunt unele rezolvări acomodante şi decente, dar şi altele virulente prin inadecvarea lor, de la conformare volumetrică şi plastică arhitecturală până la noile relaţii, total străine locului de amplasare, pe care le externalizează pe o arie mult mai largă.

„Veduta Clujul la 2010” ar părea, aşadar, ilustrarea unei anomalii de creştere spontană, pe fundalul absenţei oricărui principiu ordonator. Dar senzaţia de dereglementare deliberată, de suspendare oficială a oricăror reguli este, ştim cu toţii, falsă: cadrul legislativ a existat, inclusiv cel specific (planul urbanistic general), şi în baza lui s-au elaborat sute de  planuri urbanistice zonale şi de detaliu. Din păcate aceste studii de urbanism au fost în multe cazuri doar pledoarii abile pentru validarea schemelor de profit maximal al comanditarilor, pentru conversii funcţionale de orice natură, pentru forţarea avizărilor şi derogărilor necondiţionate. Ele se restrângeau de obicei la artificii aritmetice şi contabiliceşti pentru calculul suprafeţelor şi încadrarea în indicii urbanistici  „potşicut”, în fapt criteriul unic de analiză. Au apărut astfel suburbii de strictă conjunctură a afacerilor imobiliare – Bună Ziua, (cartierul?!) Făget, Zorilor Sud (Europa!, cum altfel),  Sfântu Ion / Dealul Gârbăului, Câmpului, Floreşti, Donath Hoia Sud, extinderile Borhanci şi Dâmbu Rotund - ocazionate de situarea oarecum favorabilă a terenurilor (limitrofă oraşului), preţul lor accesibil şi „avantajul” panoramei verzi a sitului, resursă ambientală de calitate urbană pe care tocmai construirea oricum şi în exces o consumă ireversibil. Dar pentru clujeanul parvenit în tranziţie, a scăpa dintre betoanele Mănăşturului, Mărăştiului ş.cl. pentru a-şi marca teritoriul de domiciliu în natură, la aer curat, însemna confirmarea noului statut social. Accesele greoaie, reţelele de circulaţie şi de edilitare improvizate şi insuficiente, inexistenţa dotărilor minime strict necesare, compromiterea cadrului natural nu au contat în deciziile beneficiarilor opaci, a autorităţilor  inerte, a proiectanţilor lipsiţi de complexe. Documentaţiile PUZ – PUD - PAC au asigurat acoperirea legală a operaţiunii imobiliare scontate, confirmând tehnic potenţialul economic al parcelelor funciare: foste terenuri agricole, prost angrenate în trama stradală şi infrastructura oraşului, mărunţite prin moşteniri succesive şi împărţeli notariale aberante au devenit premiza unui ţesut urban ad-hoc şi a unui amalgam de forme urbane stranii, eterogene, reciproc conflictuale; fiecare corp arhitectural rezultat este o soluţie segregată, stingheră, dar performantă cantitativ pe lotul propriu, care nu are nici o relaţie de asamblare, asociere sau adaptare urbanistică cu vecinătăţile, cu zona sau cu oraşul. Construcţiile proxime se situează una în detrimentul celeilalte. Orice prelungire sau derivaţie abia bătătorită a vreunei străzi marginale, chiar şi poteci de drumeţie la liziera pădurilor de pe dealurile Clujului  au constituit oportunităţi „urbanistice” suficiente pentru apariţia unor falnice blocuri de locuinţe P+4, P+6, şi peste. Declararea Siturilor Protejate Natura 2000 a fost înţeleasă ca o provocare şi ca semnalarea unor noi şi bucolice amplasamente pentru construirea de locuinţe „în peisaj”. Cazul notoriu al Pădurii Făget, unde şantierele sunt, şi acuma, la ordinea zilei,  este tragic şi, se pare, fără soluţie.

Faptul că aceste suburbii s-au sustras într-un consens firesc constrângerilor citadine – care înseamnă interdicţii, restricţii, admisiuni reglementate – dezvăluie o mentalitate populară anticitadină, retrograd-premodernă. Complezente, documentaţiile de urbanism, în loc să remedieze disfuncţionalităţi, au ajuns să creeze disfuncţionalităţi.

S-au compromis definitiv şi spaţii publice intravilane existente, însuşite de mult timp de clujeni ca atuuri de calitate urbană şi ca repere simbolice: lacului din Gheorgheni, betonat gospodăreşte şi anexat unei matahale de magazin tip mall, i s-a schimbat scara de percepţie şi i s-a conferit un caracter captiv-dosnic, largo-ul urban de la Minerva-Mănăştur, atât de binevenit unui cartier lipsit de pieţe publice, a dispărut  prin implantarea barbară a unei construcţii în egală măsură ostilă şi caraghioasă (destinată adăpostirii maşinilor) iar o zonă verde de sport neîngrădită, aferentă parcurilor îngrădite Rozelor şi Babeş, unde copiii mănăşturenilor din zonă mai puteau bate mingea fără să fie taxaţi de cineva, a fost fără remuşcări ocupată de un prea amplu complex rezidenţial, interesant din punct de vedere arhitectural dar total nepotrivit contextului de amplasare.

Mall-ul amintit cooperează perfect cu perechea lui aflată la extremitatea cealaltă (vestică) a oraşului - un ansamblu fudul şi kitschos -, reuşind împreună să golească centrul oraşului de spaţii comerciale de calitate şi să ofere alternative butaforice de promenadă, mai atractive pentru masa tinerilor clujeni de astăzi insensibili la farmecul autenticului corso din zona istorică.

Într-un entuziasm practic generalizat, Parcului Mare al oraşului i s-a rezervat un nou destin: acela de a deveni, cel puţin parţial, scuarul de onoare al mega-ansamblului sportiv (discret disimulat printre copaci, după cum ne asigură site-ul Primăriei) compus din stadion, sală polivalentă şi, eventual, turn (!?), toate înghesuite pe acelaşi amplasament; un scuar care va fi înnobilat, când avem meci (sic!), de prezenţa activă, reconfortantă a rafinaţilor suporteri ultras ai echipelor de fotbal şi, de ce nu, de staţionarea în devălmăşie a autoturismelor care nu vor încăpea în puţinele parcări prevăzute, suficiente cel mult lojei oficiale. Iar mai nou se pare că (şi) Parcul Feroviarilor va fi convertit în spaţiu verde exclusivist, evident fotbalistic!

Să fiu bine înţeles: stadionul ca obiect arhitectural poate fi o reuşită per se. Sunt, în schimb, contestabile nu doar implicaţiile sale urbanistice, vaste şi necontrolate, ci şi oportunitatea sa. Cu două aşezăminte nu tocmai de cultură – stadionul din Parcul Mare şi cel din Gruia (deasemeni delicat disimulat... între case) - , amplasate la câte o aruncătură mai vânjoasă de băţ de statuia lui Mathias Rex, şansa Clujului de a deveni capitală fotbalistică europeană este mai plauzibilă decât aceea de a replica performanţa Sibiului de acum câţiva ani. De altfel, consecvenţi acestei perspective, vom ascunde fără regrete clădirea Filarmonicii în fundul curţii unui imobil situat într-o zonă anodină, de interval al polilor de interes public, la o stradă de tranzit grăbit între centru şi cartierul Mărăşti... Păi ce, putem noi risca să defileze melomanii prin Parcul Mare, spre - de exemplu - amplasamentul vechiului(actual) stadion, unde îi stătea bine tocmai Filarmonicii? În grup melomanii pot fi periculoşi. Şi doar nu o să alungăm sensibilii ultraşi pe stadioane periferice!

În municipiul nostru până şi bune intenţii încorporate într-un proiect apreciabil, selectat prin concurs, sfârşesc, puse în operă, trunchiate şi (deci) confuze: iniţial generosul pietonal Eroilor-Unirii s-a dat în folosinţă ca un segment semipietonal – adică un consistent carosabil cu două trotuare, unul ce-i drept mai lat,  şi parcări pe ambele părţi - şi ca o platformă pietonală / piaţă publică, complet izolată prin trasee carosabile de mare trafic (trei-patru benzi cu parcări) de fronturile ce definesc Piaţa Unirii !! Paradoxal piaţa publică pietonală nu este conectată şi nu colaborează cu propriile fronturi construite! Firavele punţi de legătură cu fronturile pieţei sunt asigurate de treceri de pietoni cu secvenţă scurtă, pentru pietoni timoraţi şi iuţi de picior care să nu irite bolizii impacienţi. Avem aşadar un pietonal grijuliu dedicat confortului şi fluenţei circulaţiei auto.

Între cele mai flagrante inserţii în zonele centrală şi pericentrală, amintesc: compromiterea ireversibilă a Pieţei Cipariu – ultima piaţă centrală a Clujului - prin modul de amplasare a catedralei greco-catolice şi prin totalul dezinteres privind conformarea frontului sudic, incredibila grefă a Halei Mihai Viteazu - Hotel Cristian -, promiscuă şi impasibil lăbărţată pe domeniul public,  hotelul fostă fabrică de bomboane de pe fosta Dostoievski, ostentativ, dar de o rară modestie arhitecturală,  Hotelul City Plaza, vizibil disproporţionat locului, biserica ortodoxă de pe Eroilor, mostră de distopie urbanistică, clădirile de birouri de pe Dorobanţilor cu 4 sau 5 niveluri (!) în coronament, Banca Ţiriac de pe Moţilor, expozeu de calcane fabuloase, toate intervenţiile de pe strada Bariţiu, greu încercată în anii '90 şi, ceva mai departe de centru, expandarea până la refuz a fostei autogări din Mărăşti.

Pe fondul tulbure al dezvoltării urbanistice, în mod fatal bilanţul reuşitelor arhitecturale remarcabile este sărac, şi el nu face, oricum, obiectul acestor comentarii. În mod cert, însă, în aceşti douăzeci de ani, nicio operaţiune urbanistică de amploare nu poate fi socotită drept un succes. Acumularea urbanistică s-a manifestat doar ca o asiduă agoniseală de posesii imobiliare, indiferent că era vorba de obiective publice sau private, indiferent că iniţiatorii erau reprezentanţii statului sau ai unor firme private, omul de afaceri de anvergură sau valutistul din „parcare”... Cu toţii au fost cuprinşi de un neastâmpăr investiţional acut iar Clujul a devenit oraşul-antrepozit în care s-au stocat construcţiile agonisite; valoarea imobiliară (cu componentele juridică şi comercială) a acestora a devenit un atribut în sine care a prevalat în aşa măsură încât aproape a exclus celelalte valori: socială, urbanistică, arhitecturală, ambientală, culturală, simbolică, chiar funcţională.

Între protagoniştii acestei efervescenţe imobiliare se naşte (mai mult sau mai puţin legitim, dar inevitabil) un parteneriat de interese: investitorii au nevoie de aprobări, autorităţile dau aprobări şi proiectanţii asigură suportul acestor aprobări. În ecuaţia partenerilor imobiliarişti – profilul politicianului edil şi cel al omului de afaceri de asemenea nu fac obiectul prezentelor comentarii – proiectantul este redus, de fapt, la un rol ulterior, subaltern, pur tehnic, de executant de puzuri/puduri/pacuri postjustificative. De aici, presupun că apare un soi de deresponsabilizare difuză şi imatură a sa legată, în special, de efectele propriei prestaţii şi, în general, de soarta oraşului.

Însă proiectele urbane, în sensul iniţierii, al conturării şi al deciziei, nu pot fi integral abandonate ambiţiilor de ctitorie ale edililor, mereu pliate pe conjuncturi electorale, sau intereselor  investitorilor dirijaţi exclusiv de o agendă proprie, îngustă şi subiectivă. Arhitecţii vor fi  nevoiţi să-şi asume implicarea în proiectele urbane, să discearnă, să structureze şi să propună operaţiuni fezabile, firesc adaptate organismului urban, corect eşalonate şi articulate între ele, anticipând iniţiativele edililor şi oamenilor de afaceri, chiar captând fluxurile de idei şi intenţii vehiculate de aceştia. Sigur, temele antreprenoriale hazardate sau dăunătoare trebuie filtrate, descurajate sau contracarate prin acţiuni ferme: dezbateri, contrapropuneri, articole în presă, proteste eficiente, luări de poziţie oficiale ale OAR, RUR, Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism.  Dar necesitatea ca politica şi afacerile cu repercusiuni în dezvoltarea oraşului să se aşeze în siajul expertizei de specialitate urbanistică este o problemă de succesiune logică şi de minimă igienă a gestiunii urbane.

Arhitectul, la rândul său, trebuie să se supună unui efort de emancipare la stadiul de personaj public responsabil; inocenţa şi seninătatea întocmitorului de documentaţii de proiectare indiferent de consecinţele lor (în general, mare achizitor de lucrări) vor putea să dispară ori printr-o onestă autoevaluare critică, ori prin efectul de reabilitare profesională al monitorizării exigente din partea forurilor deja amintite, OAR şi RUR. Impresia de mercenariat este foarte păguboasă imaginii publice a arhitecţilor, dar şi respectului de sine – de breaslă şi individual. Convingerea unora că o lucrare, oricât de discutabilă, are un destin implacabil şi va fi oricum „comisă” de cineva, este atât cinică, cât şi extrem de nocivă. Mirajul atracţiei lucrărilor importante este irezistibil, dar antrenează, uneori, inerente derobări de responsabilitate din partea arhitectului, partizanate necondiţionate cu obiectivele comanditarului şi abandonarea complice a atitudinii critice. (Albert Speer declarase după şederea de două decenii la Spandau, evocând propria experienţă, că fascinaţia marii opere, a conceperii unor mari edificii, îl face capabil pe arhitectul-creator să negocieze, precum Faust, pacturi neconvenţionale cu Mephisto.)

Necesara terapie urbanistică a oraşului nostru ar putea începe tocmai prin însănătoşirea mediului de proiectare; pentru asta este nevoie ca arhitecţii să-şi recompună capacităţile de reacţie de grup la problemele de etică profesională ce decurg din propriile slăbiciuni şi cedări. Inflaţia actului de proiectare, ca reflex al diletantismului şi prolificităţii unor firme producătoare de nonarhitectură în serie (din care ieşeau, nu demult, sute de PAC-uri pe an), satisfacerea necondiţionată a pretenţiilor clientului, dar şi avatarurile unei competiţii de piaţă deseori obscure, în care pentru acapararea de lucrări de către firme private se poate concura inclusiv sub sigla unei mari universităţi de stat - speculându-se renumele şi palmaresul acesteia -  sunt probleme grave, preocupante. Competiţia de pe piaţa de proiectare s-a dovedit a fi, din păcate, devoratoare de prestigiu şi autoritate, inclusiv pentru unii arhitecţi de foarte bună calitate aflaţi în prim-planul acestei competiţii. Reconsiderarea elitelor şi consacrarea unora noi, depăşirea palierului comercial al actului de proiectare pentru aşezarea constantă pe palierul  profesional şi, de ce nu, exersarea detentei pentru atingerea palierului cultural ar fi câteva precondiţii pentru recuperarea demnităţii arhitecţilor în relaţiile publice de orice fel, inclusiv cu beneficiarii. Decât să se oblige mereu a dovedi afinităţi de comportament versatil cu partenerii imobiliarişti - edili şi oameni de afaceri care reduc Clujul la un poligon de afirmare politică şi căpătuială economică - , ar fi de preferat ca arhitecţii să-şi nuanţeze fidelităţile şi să-şi inducă dacă nu sensibilitatea afectivă necesară, cel puţin un respect amical în raport cu destinul acestui oraş, în care nu doar îşi câştigă pâinea dar şi locuiesc, ei şi familiile lor.

Până una alta, exasperaţi de aiuritorul urbanism de tranziţie, am ajuns să regretăm rigorile sistematizării dinainte de 1990 şi să salutăm actuala criza economică, pentru că a cauzat un binevenit armistiţiu în desfăşurarea ofensivei imobiliariste asupra oraşului Cluj. Şi, cine ştie, poate că peste ani Veduta Clujul la 2030 va provoca, prin meritul arhitecţilor, admiraţie, şi nu stupefacţie.

Lucian POPA

Textul va apărea într-un volum dedicat ultimei jumătăți de secol de arhitectură clujeană, coordonat de arh. Eugeniu Panescu.